Coaliția navală din Marea Roșie: cine are nevoie de ea, de fapt?

n timp ce Arabia Saudită anunță cu emfază apropierea desfășurării unei coaliții navale de 14 state în Marea Roșie, faptele de pe teren arată exact contrariul mesajului oficial: Ansar Allah (Houthi) tocmai a cucerit ultimele porțiuni de coastă vest-yemenită pe care nu le controla, iar conducta est-vest saudită a fost lovită de miliții irakiene. Ceea ce se prezintă drept un răspuns proactiv de securitate arată, la o privire mai atentă, ca o reacție disperată la o cascadă de eșecuri strategice.

Coaliția Multinațională de Apărare Maritimă a fost formată pe 30 iulie, la inițiativa Riadului, și cuprinde Arabia Saudită, Kuweit, Bahrain, Qatar, Pakistan, Turcia, Egipt, Iordania, Yemen, Bangladesh, Nigeria, Sudan, Djibouti și Somalia. Vineri, reprezentanți din 41 de țări și Uniunea Europeană — în total 154 de ofițeri și oficiali navali — au participat la a patra întâlnire de planificare a coaliției, la Comandamentul Flotei Vestice Saudite din Jeddah. Ministerul saudit al Apărării a declarat că alianța „lucrează în prezent la integrarea capabilităților și pregătirea pentru implementarea operațională și prezența efectivă în zona de operațiuni maritime”, după ce a atins etapa de Capacitate Operațională Inițială. Sediul este la Riad, sub comanda generalului-maior saudit Abdullah Al-Shahri, care a declarat presei că alianța va înfrunta „orice amenințare” la adresa navigației maritime.

Cronologia care ridică întrebări

Aici intervine detaliul pe care rapoartele oficiale îl trec cu vederea: coaliția a fost înființată la doar 10 zile după ce mișcarea Ansar Allah a anunțat un blocaj asupra transportului maritim legat de Arabia Saudită în Marea Roșie. Coincidență de calendar sau reacție directă la o amenințare pe care Riadul nu o poate gestiona singur? La începutul acestei luni, Ansar Allah a reușit o performanță de teren impresionantă — a preluat controlul asupra restului coastei yemenite la Marea Roșie pe care nu îl avea încă, aproximativ 2.000 de mile pătrate, conform propriilor sale afirmații. Ofensiva fulger a plasat forțele bine înarmate ale Ansar Allah exact lângă strâmtoarea Bab al-Mandeb și pe insulele care o controlează strategic. Deși este numită frecvent „mișcare rebelă”, Ansar Allah — „Apărătorii lui Dumnezeu” — controlează de fapt capitala Yemenului și teritoriul în care trăiește aproximativ 80% din populația țării.

Ce nu se menționează suficient de apăsat în comunicatele oficiale este că eșecul de pe coasta vestică a aliaților Arabiei Saudite a fost urmat imediat de o a doua lovitură majoră: miliții irakiene au lovit conducta est-vest saudită, care funcționa ca supapă critică de export în condițiile blocării aproape totale a Strâmtorii Ormuz. Reparațiile vor dura săptămâni, poate luni, iar Saudi Aramco a început deja să anuleze livrările de țiței programate pentru octombrie către rafinării europene. Cine beneficiază de această cascadă de evenimente? Cu siguranță nu consumatorii europeni de energie, aflați deja sub presiunea unei crize energetice extinse care afectează inclusiv piața românească a combustibililor.

Scepticismul piețelor și reticența europeană

Un semnal la fel de grăitor este tăcerea aproape totală a piețelor financiare față de această alianță — un indiciu că investitorii nu cred în capacitatea reală a coaliției de a schimba ceva pe teren. Ahmed Nagi, de la International Crisis Group, a rezumat scepticismul istoric pentru Al Jazeera: „Am mai văzut mai multe inițiative de securitate maritimă, inclusiv cele înființate în timpul crizei pirateriei din Golful Aden. Deși unele dintre aceste inițiative au avut semnificație politică, multe s-au chinuit să transforme obiectivele în rezultate concrete pe teren.”

Nu întâmplător, statele europene invitate să adere la coaliției au rămas până acum reticente. Diplomați citați de New York Times în iulie au explicat că europenii preferă să vadă mai întâi cum evoluează planurile și așteptările coaliției înainte de a se angaja. Chiar la lansare, coaliția a ținut să sublinieze că este „pur defensivă și nu vizează nicio țară” — o formulare diplomatică menită probabil să calmeze exact acele state care ezită să se implice.

Context mai larg: episodul se înscrie într-un tipar familiar geopoliticii din Orientul Mijlociu — alianțe anunțate cu fast în momente de vulnerabilitate strategică, menite mai degrabă să proiecteze imaginea controlului decât să-l exercite efectiv. Pentru România, dependentă indirect de stabilitatea rutelor energetice globale, orice perturbare majoră în Marea Roșie sau Strâmtoarea Ormuz se resimte direct în prețul carburanților și, implicit, în inflația deja cea mai mare din Uniunea Europeană.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)