BRICS taie dolarul: Iranul, cel mai grăbit să scape de SWIFT

ficial, summitul BRICS de la New Delhi a fost prezentat drept un pas „incremental” către diversificarea monetară globală. Ce nu se spune la fel de tare este că pentru Iran — sub blocadă navală, sancțiuni totale și în al șaselea lună de război cu SUA și Israel — acest pas incremental e, de fapt, o linie de supraviețuire financiară construită cu ajutorul Rusiei și Chinei încă de anul trecut.

Al 18-lea summit BRICS s-a deschis la centrul de conferințe Bharat Mandapam cu adoptarea unanimă a Declarației de la New Delhi 2026, un document de 45 de pagini prin care blocul își asumă cel mai concret angajament de până acum privind reducerea dependenței de dolarul american. Premierul indian Narendra Modi a confirmat că niciun membru nu a obiectat la text. Centrul economic al declarației îl reprezintă angajamentul de a extinde comerțul și investițiile decontate în monedele naționale ale membrilor și de a conecta sistemele de plăți interne astfel încât tranzacțiile să evite rețeaua SWIFT, dominată de dolar.

Mecanismul care ridică cele mai multe semne de întrebare

Piesa centrală este BRICS Pay — un cadru descentralizat de mesagerie pentru plăți care combină UPI-ul Indiei, CIPS-ul Chinei și SPFS-ul Rusiei într-un strat comun de interoperabilitate, conceput să permită decontări între membri fără trecerea prin SWIFT. Declarația menționează și un proiect-pilot pentru un token „Unit”, garantat cu aur — un detaliu care, cine urmărește dinamica geopolitică, nu poate fi ignorat: aurul rămâne, istoric, refugiul preferat al statelor care se pregătesc pentru izolare financiară prelungită.

La fel de semnificativ este ce NU s-a decis: nicio monedă unică BRICS. India a respins explicit această idee, preferând decontarea interoperabilă în monede naționale complexității politice a unei monede comune. Practic, ceea ce s-a construit e infrastructură de plăți, nu o nouă monedă de rezervă — dar infrastructura, odată construită, e greu de demontat.

Răspunsul de la Washington — și paradoxul din spate

Reacția a venit rapid: președintele Trump a amenințat cu tarife de până la 100% pentru bloc, continuând o presiune declarată pe tot parcursul anului împotriva a ceea ce el numește traiectoria „anti-americană” a BRICS. Amenințarea are impact real pentru membrii dependenți de piața americană — dar puterea sa de intimidare se erodează cu fiecare tranzacție rutată cu succes prin canale non-dolar. Cine beneficiază, de fapt, din acest joc? Fiecare tarif nou pare să grăbească exact procesul pe care e menit să-l pedepsească.

Iranul: nu improvizează, ci formalizează

Niciun membru nu a venit la summit cu mize mai mari decât Iranul. Președintele Masoud Pezeshkian a insistat public pe importanța comerțului în monede naționale, spunând presei că expansiunea acestuia e printre cele mai importante măsuri pe care blocul le poate lua.

Cronologia ridică întrebări legitime: pe 29 ianuarie 2026, Teheranul a semnat un pact trilateral strategic cu China și Rusia, al cărui nucleu economic este exact construirea unor mecanisme financiare alternative, care evită SWIFT. Acel pact se bazează pe fundații deja existente — un acord monetar Iran-Rusia, operațional de la începutul lui 2025, care decontează comerțul direct în ruble și riali și conectează rețeaua de carduri Mir a Rusiei cu sistemul Shetab al Iranului, un cadru de cooperare Iran-China pe 25 de ani, și faptul simplu că China cumpără marea majoritate a petrolului iranian, decontat în yuani.

Concluzia contrazice narativa comodă conform căreia Iranul „caută” disperat o alternativă la dolar. Nu caută — a construit deja una. Pentru Teheran, BRICS Pay nu e o portiță nouă, ci o rețea mai mare, rezistentă la sancțiuni, pe care poate greva comerțul deja desfășurat în afara canalelor occidentale — și o binecuvântare multilaterală pentru arhitectura financiară paralelă asamblată în doi ani cu Moscova și Beijingul.

Unde blocul a tras linia — și unde a evitat-o

Formularea declarației privind războaiele din regiune a fost cea mai disputată parte a textului. Negocierile ar fi durat, potrivit relatărilor, până la ora 4 dimineața, alimentate de o ruptură între Iran și Emiratele Arabe Unite.

Referitor la războiul SUA-Israel împotriva Iranului, blocul a exprimat „îngrijorare profundă” și a cerut reținere maximă, dialog și diplomație — dar nu a numit nici Statele Unite, nici Israelul, și nu a condamnat direct nicio țară. Acest compromis a fost prețul unanimității. Ministrul de externe iranian Abbas Araghchi a cerut condamnarea a ceea ce el a numit agresiune ilegală americano-israeliană; EAU a respins ferm, acuzând Teheranul că folosește summitul pentru a-și justifica propriile atacuri cu rachete și drone împotriva statelor din Golf. Formularea finală e mai fermă decât un simplu apel la pace, dar semnificativ mai blândă decât condamnarea explicită obținută de Iran la summitul de la Rio, cu un an în urmă — un pas înapoi vizibil pe acest subiect specific.

Și totuși, Iranul a semnat textul — poveste diplomatică mai discretă a summitului. Teheranul, care a lansat rachete și drone împotriva EAU pe tot parcursul războiului, cel mai recent asupra bazei aeriene Al Minhad la finalul lunii august, a acceptat o formulare pe care și adversarul din Golf o poate accepta, în timp ce Pezeshkian s-a întâlnit pe marginea summitului cu prințul de la Abu Dhabi — cel mai înalt contact dintre cele două părți de la începutul conflictului. Aceleași cuvinte au servit ambelor tabere: apelul la respectarea suveranității și integrității teritoriale a statelor a vizat, în egală măsură, atacurile Iranului asupra Golfului și asaltul americano-israelian asupra Iranului.

Pe Liban, blocul a fost mai tăios, numind Israelul direct: a condamnat violările continue ale suveranității libaneze, a cerut retragerea forțelor de ocupație israeliene, implementarea deplină a Rezoluției 1701 a Consiliului de Securitate ONU, și a condamnat atacurile asupra forței de pace UNIFIL — inclusiv moartea a patru militari indonezieni. E printre cele mai directe critici la adresa Israelului din istoria declarațiilor BRICS, chiar dacă Israelul este menționat de doar trei ori în tot documentul de 45 de pagini.

Cronologia lui Modi: de la medalia Knesset-ului la condamnarea Bishkek

Pentru India, schimbarea de ton se măsoară cel mai bine față de poziția lui Modi de acum șase luni. Pe 25-26 februarie, acesta a făcut o vizită de referință în Israel — primul premier indian care s-a adresat Knesset-ului, onorat cu medalia Președintelui Knesset-ului, ridicând relația la rang de „parteneriat strategic special”. Când SUA și Israel au declanșat războiul împotriva Iranului la 48 de ore după plecarea sa, ucigând liderul suprem iranian într-un atac aerian, New Delhi a păstrat o tăcere vizibilă — fără condamnare, fără condoleanțe — și a lăsat relațiile bilaterale cu Iranul, de la finanțarea portului Chabahar la comerțul bilateral, să se ofilească sub presiune americană.

Ruptura s-a produs la Bishkek. Pe 1 septembrie, la summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai, Modi a semnat o declarație care condamnă atacurile militare asupra teritoriului iranian ca violări ale dreptului internațional, oferind condoleanțe pentru liderul iranian ucis și susținând suveranitatea Iranului — prima dată când India a susținut o formulare de condamnare a asaltului americano-israelian. Declarația de la New Delhi, unsprezece zile mai târziu, a fost de fapt mai blândă pe Iran decât cea de la Bishkek — motivul e instructiv: OCS nu are membri arabi din Golf, dar BRICS îi are pe cei din EAU, care au forțat formula neutră „îngrijorare profundă”.

Ce e real și ce e simbolic

O evaluare sobră e necesară. BRICS Pay e un strat de mesagerie și interoperabilitate, nu un înlocuitor al dolarului ca activ de rezervă mondial, și nimic din Declarația de la New Delhi nu detronează dominația dolarului în rezervele globale, prețul mărfurilor sau comerțul cu terțe țări. Unitatea blocului are și limite pe care declarația le-a mascat, nu le-a rezolvat: consensul pe Orientul Mijlociu a ținut doar pentru că textul a evitat să numească agresorii pe care Iranul voia să-i vadă numiți, iar ruptura Iran-EAU care aproape a compromis negocierile nu a dispărut.

Dar asimetria din interiorul blocului este chiar esența poveștii. Ce pare incremental pentru India sau Brazilia — țări cu acces deplin la piețele occidentale — e aproape existențial pentru Iran și Rusia. Pentru un stat exclus din SWIFT, o rețea de plăți care funcționează exact pentru că nu trece prin dolar valorează mai mult decât orice dezbatere teoretică despre monede de rezervă. Declarația de la New Delhi nu va detrona dolarul. Ceea ce face, în schimb, este să pună la dispoziția membrilor sancționați ai blocului o alternativă colectivă, în expansiune și acum girată oficial, față de sistemul folosit de Washington pentru a-i izola.

Contextul mai larg

Toate acestea se petrec pe fondul unor războaie simultane — în Ucraina și în Orientul Mijlociu — și al unui conflict iranian, declanșat de atacurile americano-israeliene de la finalul lunii februarie, care a împins petrolul peste 100 de dolari pe baril, a perturbat Strâmtoarea Ormuz și acum se împletește cu escaladarea dintre Arabia Saudită și houthii din Yemen. E un climat care dă agendei de-dolarizare urgența ei: cu cât Washington folosește mai multă presiune financiară și militară, cu atât crește motivația statelor țintă de a construi canale în afara razei sale de acțiune.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)