Autoportretul lui Pleșu: ce ascunde de fapt diagnosticul unei epoci

n text vechi al lui Andrei Pleșu circulă din nou pe internet exact în perioada în care românii se declară, în proporție covârșitoare, nemulțumiți de direcția țării — și asta nu pare deloc întâmplător. Filosoful descrie, într-un fragment publicat pe canalul de YouTube „Cultura cuvântului”, un portret al omului contemporan care a pierdut bucuria de a trăi, sufocat de mărunțișuri, de vanitate și de o agendă zilnică transformată într-un „inventar de urgențe minore”. Coincidență sau nu, diagnosticul lui Pleșu pare scris pentru anul acesta, nu pentru vremea în care a fost rostit inițial.

„Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care-l am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții”, scrie Pleșu, descriind o existență în care cerul, copacii, ploaia și stelele au dispărut din peisajul cotidian, înlocuite de o „existență de ghișeu” — servicii cerute, comenzi, intervenții, sfaturi și complicități care macină, spune el, „două treimi din metabolismul meu mental”.

Ce nu se spune în spatele acestui portret

Ceea ce rapoartele de sondaj oficiale nu explică niciodată e mecanismul psihologic pe care Pleșu îl descrie fără menajamente: bombănitul zilnic despre gropile din drum, moravurile șoferilor, căldura sau frigul, morala politicienilor, corupția și „bezmeticia tranziției” — un catalog de frustrări mărunte care, cronologic, seamănă suspect de mult cu starea de spirit a unei societăți aflate sub presiune economică prelungită. Nu e o coincidență că un text despre înstrăinare și oboseală colectivă capătă relevanță tocmai acum, când încrederea în instituții e la un nivel scăzut, iar frustrarea acumulată — spun psihologii sociali — tinde să erupă exact în momentele în care contractul dintre elite și populație pare rupt.

Pleșu merge mai departe și numește direct o serie de figuri publice — Hrebenciuc, Cozmâncă, Sechelariu, Vanghelie, Ciorbea, Mihaela Tatu, Andreea Marin, Adrian Năstase, Constantinescu, Agathon, Talpeș, Garcea — pe care spune că a ajuns să le „colecționeze” ca antipatii, ca și cum, scrie el, „ar exista cu adevărat”. Cine beneficiază de acest tip de radiografie publică, atunci când e reluată acum, la ani distanță de la momentul scrierii ei? Cel puțin publicul care caută explicații pentru propria oboseală colectivă.

Străinul nerecunoscut și eul care pustiește totul

În a doua parte a fragmentului, Pleșu face o paralelă teologică: în Noul Testament, spune el, Iisus e „Cel nerecunoscut”, tratat ca un intrus care tulbură „ordinea placidă a lumii” — nici după Înviere nu e recunoscut de Maria Magdalena sau de ucenicii de pe drumul Emausului. Concluzia filosofului e că „oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască” — o observație care contrastează dur cu portretul omului obsedat de propriul eu, pe care Pleșu îl descrie în continuare.

„Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile și marile lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor”, scrie el despre indivizii care transformă orice întâlnire — recepție, vernisaj, masă amicală, chiar și un drum cu autobuzul — într-un prilej de a vorbi exclusiv despre ei, „fără să ia în calcul” că interlocutorul ar putea avea propriile priorități. Pleșu citează, pentru contrast, un răspuns celebru al lui Constantin Noica, asaltat de admiratori dornici de beneficii culturale: „Dragă domnule, dragă doamnă, la vârsta mea pot spune că mai am de trăit 736 de zile. Aveți motive suficient de puternice ca să-mi cereți să vă dăruiesc câteva din ele?”

Concluzia lui Pleșu e lipsită de orice glorie personală: „Am un portret tot mai greu digerabil.” Întrebarea pe care textul o lasă deschisă, dincolo de anul în care a fost scris, e cât din acest autoportret ni se potrivește și nouă, azi — și de ce, tocmai acum, revine în atenția publică.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)