Talibanii la 5 ani: stat funcțional sau bombă cu ceas?

eea ce Washingtonul a prezentat în august 2021 drept o retragere haotică s-a transformat, cinci ani mai târziu, într-un experiment geopolitic pe care nimeni din Occident nu vrea să-l recunoască drept succes: talibanii au construit un stat funcțional, centralizat și extrem de represiv — fără niciun ban american și fără nicio recunoaștere internațională oficială. Cine beneficiază de această stabilitate obținută cu prețul excluderii jumătate din populație? Răspunsul, ca de obicei, depinde de cine pui întrebarea.

Cinci ani după revenirea la putere pe 15 august 2021, Afganistanul a trecut de la un câmp de luptă haotic la un stat autoritar, dar funcțional. Trupele străine au plecat, iar opoziția fragmentată nu a reușit să monteze o provocare serioasă la adresa controlului centralizat de la Kabul. Mișcarea talibană a instaurat un nivel de securitate internă de neimaginat sub guvernul anterior.

Această stabilitate, însă, se sprijină pe o excludere sistematică — în primul rând a femeilor — lăsând națiunea economic fragilă și izolată politic. Talibanii au demonstrat că pot guverna fără sprijin occidental, dar rămân un paria internațional care gestionează o criză umanitară istorică.

Cum s-a consolidat puterea la Kandahar, în tăcere

Povestea centrală a ultimilor cinci ani este acumularea răbdătoare și discretă de putere de către liderul suprem, reclusul Hibatullah Akhundzada, care operează din Kandahar. De la numirea sa în 2016, Akhundzada a transformat mișcarea dintr-o insurgență într-o autoritate de guvernare rigidă.

Akhundzada a construit o rețea puternică, asigurându-se că poziții-cheie ale statului — inclusiv premiatura, banca centrală și șefia justiției — se află în mâini din Kandahar. Acest lucru este întărit de un sistem masiv de patronaj format din aproximativ 15.000 de madrase înregistrate, unde studenții primesc burse, iar profesorii salarii gradate. Această rețea asigură loialitatea clerului provincial, principala bază electorală a mișcării, oferindu-le atât statut, cât și resurse sustenabile.

La Kabul, figuri importante precum Mullah Abdul Ghani Baradar, Sirajuddin Haqqani, Maulvi Yaqoob și Amir Khan Muttaqi gestionează guvernarea de zi cu zi, politica economică și diplomația externă. Puterea reală, însă, rămâne la Kandahar, unde un cod de procedură penală de 119 articole a fost aprobat discret la începutul lui 2026 pentru a consolida obediența absolută și a criminaliza critica publică.

„Influența lui Hibatullah se extinde mult dincolo de afacerile religioase: deciziile politice, judiciare și administrative majore reflectă din ce în ce mai mult preferințele conducerii de la Kandahar,” a declarat pentru Middle East Eye Muhammad Israr Madani, analist din Islamabad și coautor al unei cărți despre construcția statului afgan sub talibani.

Această centralizare a puterii la Kandahar a „consolidat capacitatea talibanilor de a preveni fragmentarea internă,” dar a creat totodată „resentimente printre comandanți care cred că puterea se concentrează excesiv într-o singură facțiune,” a spus un lider taliban de nivel mediu care a supravegheat provincia Khost, într-un interviu acordat MEE la începutul lui 2024.

Totuși, el a subliniat că dezacordurile interne nu trebuie confundate cu o prăbușire iminentă — liderii de top recunosc că un conflict necontrolat ar putea duce la implozia regimului.

În final, talibanii au învățat o lecție crucială despre construcția statului: controlul durabil necesită mai mult decât forța militară — depinde de patronaj, pârghii financiare, aliniere ideologică și capacitatea instituțională de a recompensa sistematic loialitatea.

Vidul economic

Afganistanul se confruntă cu o criză economică multiplă, definită de dependență structurală și izolare extremă.

După preluarea din 2021, Afganistanul a pierdut granturile internaționale care acopereau anterior 75% din cheltuielile publice. Vidul financiar a fost agravat de înghețarea a 7 miliarde de dolari din activele băncii centrale și de suspendarea, la începutul lui 2025, a finanțării umanitare americane, care reprezenta anterior aproximativ 45% din sprijinul de ajutor al țării.

Deși talibanii au gestionat economia mai bine decât se aștepta mulți observatori, extinzând colectarea veniturilor prin taxe vamale mai eficiente și redevențe miniere, acest lucru nu s-a tradus în recuperare pentru afganii de rând. Astăzi, aproximativ 75% dintre afgani nu-și pot acoperi nevoile de bază.

Creșterea economică a încetinit de la 2,3% în anul fiscal 2023/2024 la 1,9% în 2024/2025, potrivit unui raport din mai al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP).

Creșterea rapidă a populației, alimentată de expulzarea a peste cinci milioane de afgani din Iran și Pakistan din 2023 încoace, a depășit aceste câștiguri minime. Prin urmare, PIB-ul real pe cap de locuitor a scăzut cu 2,1% în 2025/2026, punând presiune pe comunități cu locuri de muncă rare și infrastructură suprasolicitată, adaugă UNDP.

Agravate de dezastre naturale — în special cutremure —, izolare diplomatică și restricții bancare internaționale severe, Kabulul rămâne rupt de sprijinul Băncii Mondiale și al FMI, blocând națiunea într-un ciclu nesustenabil de autonomie forțată.

Chiar și cea mai lăudată realizare a regimului — interzicerea opiului, care a redus cultivarea macului cu 95% — a funcționat ca o autoimolare economică pentru cei săraci. În timp ce proprietarii de terenuri au obținut câștiguri de capital din prețurile în creștere ale stocurilor existente, interzicerea a decimat mijloacele de trai ale gospodăriilor rurale sărace în teren, care depindeau de opiu pentru venituri.

Femeile: costul definitoriu al guvernării talibane

Suprimarea femeilor și fetelor rămâne aspectul cel mai condamnat la nivel global al guvernării talibane, organizații internaționale precum Human Rights Watch încadrând sistemul drept „apartheid de gen”.

O succesiune neîntreruptă de decrete emise de Ministerul pentru Propagarea Virtuții și Prevenirea Viciului a lipsit femeile de libertăți fundamentale — restricții privind mișcarea, angajarea și viața publică. Fetelor le rămâne interzis accesul la educația secundară, iar femeilor le este interzis să frecventeze sau să predea la universități. Aplicarea acestor măsuri s-a intensificat brusc, autoritățile reținând femei pentru „hijab necorespunzător” sau pentru că au călătorit fără un tutore bărbat.

Reflectând această criză, Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare secrete pentru liderul suprem Akhundzada și șeful justiției Abdul Hakim Haqqani, invocând persecuția de gen ca fiind o crimă împotriva umanității.

Dincolo de costul uman, această politică reprezintă un sabotaj economic sever. Interzicerea accesului femeilor pe piața muncii privează națiunea de capital uman vital, accelerând totodată exodul de creiere. Națiunile Unite estimează că restricționarea participării femeilor pe piața muncii costă Afganistanul până la 1 miliard de dolari anual, aproape 6% din PIB.

Consecințele structurale — în special penuria acută de personal medical, profesoare și funcționare publice femei — „paralizează furnizarea serviciilor de bază de sănătate și educație pentru o generație întreagă,” a declarat un expert umanitar bazat la Kabul, care lucrează pentru un organism ONU.

Sacrificând jumătate din populație pentru a impune puritatea ideologică, regimul „dezmembrează perspectivele țării pentru o redresare economică sustenabilă și o dezvoltare pe termen lung,” a spus acesta pentru MEE.

Divorțul amar cu Pakistanul

Relația dintre talibani și sponsorul lor istoric, Pakistanul, a suferit o prăbușire catastrofală, trecând de la parteneriat strategic la „război deschis” până la începutul lui 2026.

Inițial, Islamabadul a celebrat revenirea talibanilor la putere din august 2021 ca pe o victorie geopolitică majoră, care avea să asigure granița vestică a Pakistanului și să elimine influența indiană. Fostul premier Imran Khan a declarat că afganii au rupt „lanțurile sclaviei,” în timp ce actualul ministru al Apărării, Khawaja Asif, a postat o fotografie a unui lider taliban alături de fostul secretar de stat american Mike Pompeo, cu mesajul „Dumnezeu e mare.”

Optimismul inițial s-a destrămat rapid, însă. Refuzul administrației talibane de a suprima gruparea militantă Tehreek-e-Taliban Pakistan (TTP), cunoscută drept „talibanii pakistanezi”, a transformat granița dintre cele două țări într-un punct fierbinte activ.

Islamabadul a acuzat administrația talibană că oferă TTP-ului refugii sigure și acces la armament american abandonat, alimentând o escaladare bruscă a atacurilor transfrontaliere.

Un raport recent al Consiliului de Securitate ONU a întărit aceste îngrijorări, reiterând că „amenințarea teroristă provenită din Afganistan a rămas practic neschimbată,” avertizând că sanctuarele militante reprezintă un risc durabil pentru statele vecine și Asia Centrală.

Ca răspuns, Islamabadul a desfășurat măsuri coercitive agresive, deportând aproximativ 2,6 milioane de afgani din 2023 încoace, închizând repetat puncte vitale de trecere a frontierei și lansând atacuri aeriene de represalii pe teritoriu afgan.

Public, oficialii talibani resping acuzațiile că adăpostesc luptători TTP, catalogând violența drept o criză internă de securitate pakistaneză. Privat, însă, gestionarea TTP-ului a expus fracturi ideologice profunde în interiorul regimului.

„Elementele radicale din rândurile talibane privesc militanții pakistanezi drept camarazi istorici de arme, ceea ce face ca orice dezarmare forțată să fie de neconceput politic,” a spus un oficial taliban de nivel mediu care lucrează acum cu ministerul de interne.

El a precizat că protejarea TTP-ului adâncește izolarea internațională a Afganistanului, în timp ce o acțiune agresivă împotriva sa riscă să împingă luptători nemulțumiți direct în rândurile Statului Islamic — Provincia Khorasan (ISKP).

Marginalizarea minorităților

Al cincilea an de guvernare talibană a accelerat excluderea sistematică a minorităților religioase și etnice din Afganistan, în special populațiile șiite și hazara, care reprezintă 15% din populația țării.

În ciuda promisiunilor timpurii de incluziune, jurisprudența șiită a fost ștearsă din sistemele legale, universități și școli, eliminând protecțiile câștigate sub fosta republică.

Lideri șiiți locali au evidențiat un decret taliban recent care a închis două instituții culturale vitale — Centrul Educațional Khatam al-Nabieen și televiziunea Tamadon. În plus, liderul suprem Akhundzada a exclus savanții șiiți din noile consilii provinciale ale ulemalelor, chiar și în provincii cu majoritate șiită precum Bamiyan și Daykundi.

Talibanii „lucrează sistematic pentru a elimina secta noastră” din peisajul legal și educațional al țării, a avertizat un cleric hazara șiit din Quetta, conectat la comunitatea șiită afgană, care a ales să rămână anonim din motive de siguranță.

Dincolo de populația șiită, talibanii au lansat o campanie amplă de represiune împotriva minorității salafite, sub pretextul tăierii canalului ideologic al ISKP, restricționând sever accesul la moschei și seminarii. Analiștii avertizează că această represiune fără menajamente riscă să înstrăineze comunitățile locale și să împingă tineretul radicalizat direct în rândurile ISKP, agravând instabilitatea națională.

Ce urmează — și ce nu se spune

Cinci ani după revenirea la putere, regimul taliban pare consolidat militar, dar structural fragil. Nicio opoziție organizată nu are sprijinul extern, teritoriul sau conducerea unificată necesare pentru a amenința Kabulul.

Grupări armate precum Frontul Național de Rezistență rămân fragmentate, incapabile să provoace aparatul de securitate centralizat al regimului.

Cea mai mare amenințare pentru regim, însă, se află în propria arhitectură politică. Fisurile interne continuă să se lărgească, determinând avertismente rare din partea lui Akhundzada că discordia ar putea destrăma guvernul din interior. Deși aceste eșecuri politice nu au declanșat încă o criză de putere, o prăbușire totală ar arunca probabil Afganistanul într-un război civil, devastând civilii și destabilizând vecinii.

Demografia reprezintă un obstacol la fel de existențial. Cu o economie stagnantă și o populație care se estimează că se va dubla până în 2050, supraviețuirea pe termen lung depinde de asigurarea traiului, hranei și locurilor de muncă — un mandat pe care politicile actuale nu îl îndeplinesc.

Internațional, legăturile pragmatice cu Rusia, China și vecinii din Asia Centrală oferă linii de salvare economică, fără recunoaștere occidentală — o coincidență ce se potrivește perfect cu tabloul mai larg al realinierii geopolitice din regiune, unde marile puteri par mai interesate de resurse și rute comerciale decât de drepturile omului. Guvernând, însă, printr-un stat polițienesc ideologic extrem, conducerea riscă o înstrăinare publică completă.

Anii următori vor testa dacă talibanii pot trece de la guvernarea prin coerciție la o guvernare sustenabilă. Având în vedere traiectoria lor, această evoluție rămâne improbabilă. În schimb, disperarea economică persistentă, represiunea socială și frecările regionale amenință să reaprindă instabilitatea sistemică, păstrând Afganistanul drept un catalizator permanent al crizelor regionale — o realitate pe care rapoartele oficiale occidentale tind să o minimalizeze, poate pentru că recunoașterea eșecului colectiv al retragerii din 2021 ar fi prea costisitoare politic.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)