Fed: cronologia care ridică semne de întrebare despre inflație

n influent strategist de pe Wall Street a construit, practic, discursul pe care ar vrea să-l audă de la un posibil viitor șef al Rezervei Federale americane — și ceea ce reiese din acest exercițiu speculativ e mai interesant decât pare la prima vedere: cronologia deciziilor Fed din ultimii cinci ani nu se potrivește deloc cu discursul oficial despre „lupta împotriva inflației”.

Peter Tchir, strateg macro la Academy Securities, a publicat o analiză intitulată sugestiv „Warsh’s Mark Antony Moment”, în care imaginează discursul pe care Kevin Warsh l-ar putea rosti la simpozionul de la Jackson Hole. Tonul e voit shakespearian — „Vin să îngrop inflația, nu să o laud” — dar dincolo de retorică, textul scoate la iveală o serie de inconsecvențe pe care rapoartele oficiale ale Fed le trec cu vederea sistematic.

Ce nu se spune despre „targetul” de 2%

Tchir pune întrebarea pe care puțini analiști financiari o rostesc public: de unde vine, de fapt, cifra magică de 2% inflație? Nu există, subliniază el, o bază științifică riguroasă pentru acest prag — spre deosebire de „științele exacte”, economia rămâne, în bună parte, conjectură instituționalizată ca literă de lege monetară.

Coincidență sau nu, exact acest prag arbitrar a fost invocat selectiv: în 2021, inflația a depășit 4% (măsurată de Biroul de Statistică a Muncii — BLS) și Fed-ul a lăsat ratele neschimbate. În 2024, chiar înainte de alegeri, inflația era peste 3% — deci tot peste țintă — și totuși Fed-ul a decis să reducă dobânzile. Cronologia ridică o întrebare simplă: dacă inflația „e rea” în toate cazurile, de ce reacția instituției a fost diametral opusă în două momente similare?

Cine beneficiază de o creștere a dobânzilor acum?

Analiza atinge un punct sensibil legat de actualul context geopolitic: conflictul din Orientul Mijlociu, reluat pe fondul tensiunilor legate de Iran, a împins în sus prețurile la energie la nivel global. Întrebarea lui Tchir e directă — o majorare a dobânzii de referință va face oamenii să conducă mai puțin sau va reduce prețul petrolului? Sau, dimpotrivă, va încarece finanțarea exact companiilor americane de energie care ar putea produce mai mult și, în timp, ar tempera prețurile?

Un al doilea front vizează investițiile masive în infrastructură de calcul pentru inteligența artificială — data centere construite în ritm accelerat pe tot teritoriul SUA. Argumentul strategistului: o majorare de 50 de puncte de bază nu va opri niciun proiect major de „compute”, dat fiind potențialul de profit deja anticipat de piață, dar va lovi restul economiei, care nu se bucură de aceleași marje. Cine beneficiază, așadar, de o politică monetară restrictivă aplicată uniform, quand sursele reale ale inflației sunt structural diferite?

Grupurile de lucru ale Fed — „ambițioase” sau doar bun-simț întârziat?

Textul detaliază trei inițiative pe care le-ar putea anunța Warsh: un grup de lucru privind politica bilanțului Fed, unul privind cadrul de analiză a inflației și unul privind sursele de date folosite în deciziile de politică monetară. Ceea ce nu se menționează suficient în comentariile mainstream e un detaliu concret și verificabil: ultima rundă de relaxare cantitativă (QE) s-a încheiat oficial în martie 2022, dar Fed-ul a continuat să cumpere obligațiuni chiar și în perioada premergătoare primei majorări de dobândă — în decembrie 2021, randamentul titlului de stat american la 10 ani era de doar 1,5%, în plină explozie inflaționistă.

De asemenea, e reamintit episodul din perioada pandemiei, când Fed-ul a anunțat, într-o duminică seară, programe de cumpărare a obligațiunilor corporative și a ETF-urilor pe obligațiuni — și piețele s-au stabilizat instantaneu, înainte ca instituția să fi cumpărat efectiv vreun activ. Anunțul singur a făcut treaba grea; execuția tehnică a venit săptămâni mai târziu. Un exemplu că, în politica monetară modernă, percepția și comunicarea contează uneori mai mult decât acțiunea propriu-zisă.

Contextul mai larg: cine controlează datele, controlează narativul

Dincolo de exercițiul retoric, miza reală e alta: dacă un nou grup de conducere la Fed decide să schimbe sursele de date pe care se bazează deciziile de politică monetară — trecând, de pildă, de la PCE la alți indicatori — atunci criteriile după care se stabilește „ce e inflație și ce nu e” devin, practic, negociabile. Într-un moment în care dobânzile influențează direct costul creditării statului american (aflat sub presiunea unor emisiuni record de datorie suverană pentru apărare și infrastructură), controlul asupra definiției inflației capătă o miză politică la fel de mare ca una pur economică.

Tchir estimează că, indiferent de conținutul exact al discursului de la Jackson Hole, așteptările pieței privind o majorare de dobândă vor continua să scadă până la finalul evenimentului. În același timp, avertizează că randamentele obligațiunilor pe termen lung ar putea rămâne sub presiune, întrucât cumpărători tradiționali precum Japonia și statele din Orientul Mijlociu par să-și fi redus apetitul pentru datoria americană — fiecare, notează el, din motive diferite, nespecificate în detaliu.

Rămâne de văzut dacă discursul real al lui Warsh va urma acest tipar retoric — dinspre „inflația e rea” spre concluzia că, de fapt, sursele actuale ale inflației nu pot fi tratate prin metodele clasice. Dar întrebarea de fond formulată de strategist rămâne valabilă pentru orice cetățean care plătește facturi cu bani reali: cine decide, de fapt, ce înseamnă „inflație” — și în interesul cui?

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)