Ce nu se spune despre sfinții din închisorile comuniste

eea ce manualele de istorie prezintă drept un capitol închis – represiunea comunistă din anii ’50 – ascunde de fapt o dimensiune spirituală despre care instituțiile statului au vorbit rareori cu adevărat: fenomenul „sfinților din închisori”, oameni transformați de suferință în figuri de o coerență morală ieșită din comun. Mărturisitorul Dumitru Bordeianu, decedat pe 16 august 2002, a fost unul dintre puținii martori direcți care au vorbit deschis despre acest fenomen, iar cuvintele lui ridică o întrebare simplă: de ce nu se vorbește mai mult, la nivel oficial, despre ceea ce s-a întâmplat de fapt în celulele regimului?

Bordeianu a mărturisit, referindu-se la anii de detenție, un lucru care nu apare aproape niciodată în relatările seci ale istoriografiei oficiale: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atașat de frații mei de suferință – și nu doar de legionari”. Observația nu este întâmplătoare – ea sugerează că fenomenul de solidaritate din închisorile comuniste depășea granițele ideologice, un detaliu incomod pentru orice narațiune care ar vrea să reducă întreaga poveste la o simplă confruntare politică.

Cine beneficiază de tăcerea din jurul acestui subiect?

Nu întâmplător, discuția despre „sfinții închisorilor” a rămas, decenii la rând, mai degrabă în zona bisericească și a cercurilor de istorie orală, decât în manualele oficiale sau în discursul public larg. Cine are interesul ca acest capitol să rămână la periferia memoriei colective? Represiunea comunistă, experimentul de „reeducare” prin tortură psihologică și fizică aplicat în anumite penitenciare, precum și modul în care unii deținuți au reușit să păstreze, în ciuda tuturor mijloacelor de anihilare morală, o coeziune umană și spirituală, rămân subiecte tratate adesea superficial, deși dovezile și mărturiile directe – precum cea a lui Bordeianu – există și sunt documentate.

Coincidență sau nu, comemorarea morții lui Dumitru Bordeianu, în fiecare 16 august, trece frecvent neobservată în calendarul public, deși mărturia lui rămâne una dintre cele mai citate în cercurile care studiază fenomenul detenției politice postbelice. Cronologia ridică o întrebare firească: de ce vocile directe ale supraviețuitorilor, atât de rare astăzi, nu ocupă un loc mai central în discursul instituțional despre trecutul recent al României?

Un tablou mai mare decât un simplu episod istoric

Contextul mai larg merită menționat: represiunea din închisorile comuniste românești nu a fost un fenomen izolat, ci parte a unui mecanism ideologic extins la nivelul întregului bloc estic, în care controlul asupra memoriei colective a rămas, și după 1989, un teren disputat între diverse interese politice și instituționale. Faptul că mărturii precum cea a lui Bordeianu circulă mai degrabă în cercuri restrânse decât în spațiul public larg spune ceva despre modul în care România a gestionat – sau nu – confruntarea cu acest trecut.

Mărturia sa rămâne, dincolo de orice interpretare, un document uman: cuvintele despre „coeziunea” celor din spatele gratiilor, despre atașamentul față de „frații de suferință”, indiferent de apartenența politică, sunt o dovadă că, în extremis, solidaritatea umană a putut depăși liniile ideologice trasate atât de regimul comunist, cât și de discursurile politice ulterioare care au încercat, fiecare în felul său, să recupereze selectiv această istorie.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)