C100 și presa americană: excursii plătite, opinii schimbate

eea ce Comitetul celor 100 (C100) prezintă drept „schimb profesional deschis” ascunde, potrivit propriilor documente publicate pe site-ul organizației, un tipar mult mai clar: zboruri, cazare și mese plătite integral de sponsori pentru jurnaliști seniori americani, urmate — coincidență sau nu — de articole și emisiuni mai favorabile Chinei.

O analiză a jurnalistei și prezentatoarei Natalie Winters, publicată pe Substack pe 28 iulie, a readus în atenție arhiva C100 și a numit programul de delegații jurnalistice desfășurat între 2007 și 2014 un „canal de propagandă”. Organizația respinge caracterizarea drept „plată pentru acoperire favorabilă”, dar recunoaște, în răspunsul dat pentru The Epoch Times, un detaliu esențial: C100 a acoperit costurile de călătorie, a selectat participanții, a stabilit itinerariile și a ales cu cine s-au întâlnit aceștia. Cu alte cuvinte — cine plătește biletul stabilește și drumul.

Cifrele din spatele „schimbului deschis”

Un raport intern din 2012, marcat „Internal Use” și postat chiar pe site-ul C100, estimează costul unei delegații de nouă zile pentru cinci jurnaliști la aproximativ 60.000 de dolari. Documentul precizează, fără ocolișuri, că programul urmărea îmbunătățirea percepției despre China și încuraja participanții să își împărtășească experiențele cu colegii din breaslă — practic, un obiectiv de influențare asumat în scris, nu doar o bănuială a criticilor.

Cei cinci jurnaliști din delegația 2012 reprezentau The New York Times, The Atlantic, Financial Times, Foreign Affairs și WNYC. Au călătorit prin Beijing, Shanghai și Hangzhou între 25 noiembrie și 3 decembrie 2012, cu circa 20 de întâlniri aranjate cu oficiali, academicieni, reprezentanți media, studenți și oameni de afaceri chinezi.

„Ați reușit să-i schimbați”

Raportul de călătorie al C100 înregistrează, cu o candoare rareori întâlnită în astfel de documente, exact efectul dorit. Winnie O’Kelley, pe atunci redactor adjunct de business la The New York Times, spunea că se va întoarce cu idei de articole și va „modela echipa din Asia în moduri diferite”. Gary Silverman, redactor-șef de știri din SUA și redactor-șef adjunct la Financial Times, afirma că nu va mai „gândi sau scrie despre China” fără să reflecteze la ce a învățat în călătorie. Prezentatorul WNYC Brian Lehrer spunea că percepția lui despre China s-a schimbat „în 100 de moduri”. Jonathan Tepperman, pe atunci redactor-șef la Foreign Affairs, descria o înțelegere „mult mai profundă, mai subtilă și mai nuanțată” a opiniei elitelor chineze, menționând contacte pe care intenționa să le folosească în continuare. Clive Crook, pe atunci redactor senior la The Atlantic, îndemna organizatorii să „continue tot așa”, iar raportul C100 leagă direct vizita de două articole ulterioare ale sale: „Why China and the U.S. Can Be Capitalist Comrades” și „China’s Ghost Towns Won’t Have a Hard Landing”.

Profesorul Shen Dingli de la Universitatea Fudan, care s-a întâlnit cu delegația, a sintetizat rezultatul într-o replică notată chiar de organizatori: „Ați reușit să-i schimbați!” Nu e o interpretare a criticilor — e citatul consemnat oficial de C100 însuși.

Nu doar un episod izolat

Programul nu a fost o excepție de o singură dată. Între 2007 și 2014, C100 a dus în China jurnaliști și de la The Washington Post, NPR, PBS, Politico, Time, Newsweek, The New Yorker și USA Today. Într-un mesaj din decembrie 2012, pe atunci directoarea executivă a C100, Angie Tang, scria că delegațiile de jurnaliști și lideri civici „modelau dialogul SUA-China în prima linie”. Delegația din 2012 s-a întâlnit, printre alții, cu Cui Tiankai (pe atunci viceministru de externe), producătorul executiv CCTV Cheng Yue și președintele Sinopec, Fu Chengyu — nume grele, aranjate pentru oameni care urmau să scrie în cele mai influente publicații americane.

C100 a purtat, în aceeași perioadă, discuții separate cu oficiali chinezi de rang înalt, inclusiv ministrul Culturii Cai Wu și viitorul șef executiv al Hong Kongului, Leung Chun-ying, precum și cu He Yafei, pe atunci director adjunct al Oficiului pentru Afaceri Chineze de Peste Hotare — organism cunoscut pentru rolul său în coordonarea relațiilor cu diaspora și cu instituțiile occidentale.

Ce spune C100 acum

Organizația susține că programul „a fost un schimb profesional deschis”, derulat într-o perioadă în care „integrarea economică rapidă” și „angajamentul extins SUA-China” erau politică oficială a ambelor partide americane. C100 afirmă că participanții și-au păstrat „independența editorială deplină” și că nimic din arhivă nu arată că cineva ar fi scris sau editat un articol la comanda cuiva. Totuși, organizația nu a răspuns la întrebările de follow-up esențiale: dacă dezvăluirea sponsorizării s-a făcut față de angajatori, față de public, sau deloc; nici dacă participanții și redacțiile lor au primit în avans materiale care descriau explicit obiectivul programului — îmbunătățirea imaginii Chinei.

The New York Times, The Atlantic, Financial Times, Foreign Affairs și WNYC au fost întrebate dacă au aprobat călătoria din 2012, dacă au plătit sau rambursat vreo cheltuială și ce politici de transparență privind călătoriile sponsorizate existau atunci. Niciuna dintre publicații și niciunul dintre jurnaliștii citați — O’Kelley, Silverman, Lehrer, Tepperman, Crook — nu au răspuns până la publicare.

Context extins: modelul se repetă azi

Ce nu se menționează suficient în dezbaterea despre acest caz e că tiparul nu ține de trecut. Pe 27 iulie, 19 lucrători media din Myanmar, Laos, Vietnam și Bangladesh au început o vizită de șase zile în Baoshan, provincia Yunnan, sub îndrumarea Departamentului de Propagandă al municipalității — condusă către producția de cafea, orașe istorice și proiecte de dezvoltare locală, exact genul de itinerariu „administrat” descris și în raportul din 2012. Cu cinci zile înainte, autoritățile din Tengchong instruiseră peste 300 de ghizi și voluntari universitari pentru a duce „teoriile” Partidului Comunist Chinez în comunități.

Contrastul devine și mai clar în raportul 2025 al Foreign Correspondents’ Club of China, intitulat „The New Abnormal”: 94% dintre corespondenții chestionați spun că, în afara turneelor organizate, condițiile de reportaj din China nu îndeplinesc de obicei standardele internaționale, 64% raportează interferențe sau hărțuire, iar 77% spun că sursele au refuzat interviuri sau au cerut aprobare oficială înainte de a vorbi cu presa străină. Un corespondent european anonim povestește că, după o vizită organizată de ambasada chineză în Xinjiang, a fost chemat la Ministerul de Externe și avertizat că reportajele viitoare vor fi monitorizate pentru a fi „nepărtinitoare”. Un altul relatează cum poliția a înconjurat o echipă care investiga centre de detenție, le-a verificat camerele și telefoanele și le-a șters materialele filmate.

Cine beneficiază de fapt de un asemenea aranjament — jurnaliști occidentali plimbați cu toate cheltuielile plătite, în timp ce colegii lor care încearcă să lucreze independent sunt urmăriți, filtrați sau expulzați din anumite zone? Cronologia — de la programul C100 din 2007-2014 până la turneele „ghidate” din Yunnan de acum câteva zile — ridică o întrebare simplă: cât de mult din percepția occidentală despre China de-a lungul ultimului deceniu a fost, de fapt, curatoriată încă de la sursă?

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)