Banii din nimic: cum a dispărut aurul și de ce nu s-a mai întors

eea ce manualele de economie prezintă drept „politică monetară modernă” ascunde de fapt un mecanism simplu: băncile centrale creează bani din neant, iar populația plătește diferența prin inflație. Nu e o teorie de weekend — e chiar felul în care Rezerva Federală americană a recunoscut, prin gura propriilor guvernatori, că funcționează sistemul.

Pornim de la un exemplu banal: Apple vinde iPhone-uri reale, fabricate, plătite din resurse existente. Băncile, în schimb, vând împrumuturi create din câteva apăsări de taste — bani care nu există în prealabil ca economii ale nimănui. Clientul cu credit bun primește suma, o cheltuiește, economia se umflă, iar la un moment dat bula se sparge. Atunci vin „experții” care găsesc vinovați, statul intervine să repare ce chiar politica sa monetară a provocat, iar ciclul reîncepe — de fiecare dată cu aceleași instrumente care au cauzat criza inițială.

Cronologia de la aur la hârtie — douăzeci de ani care au schimbat totul

Până în 1913, aurul și argintul serviseră drept bani timp de milenii — încă de la regele Croesus al Lydiei, care ar fi bătut primele monede pure de aur și argint, potrivit lui Herodot. Legea Rezervei Federale din 1913 a introdus însă o gaură de sistem: Fed-ul era obligat să dețină aur egal cu doar 40% din moneda emisă. Restul era, practic, încredere pe credit.

Cronologia care urmează ridică multe semne de întrebare despre cine avea de câștigat din prăbușirea aurului. În octombrie 1929, bursa se prăbușește. Panica bancară din 1930-1931 face oamenii să retragă masiv depozite pentru a le converti în aur. După ce Marea Britanie abandonează etalonul aur pe 21 septembrie 1931, deținătorii străini de active în dolari încep și ei să ceară aur în schimb. Americanii se tem, pe bună dreptate, că președintele ales Roosevelt va face la fel odată instalat la putere.

Și exact asta s-a întâmplat — dar cu un twist relevant pentru cine „beneficiază” din poveste: la 36 de ore de la învestitură, Roosevelt închide băncile pentru o săptămână („Bank Holiday” din 1933). O lună mai târziu, ordonă cetățenilor să predea aurul statului, sub amenințarea unor amenzi grele și a închisorii. Coincidență sau nu, exact instituția care avea nevoie de mai multă libertate de a crea bani din nimic a fost cea care a beneficiat direct de eliminarea concurenței aurului.

Ce spun chiar arhitecții sistemului, cu gura lor

Fostul șef al Fed, Alan Greenspan, a recunoscut public în 2002, într-un discurs la Economics Club din New York, un detaliu rareori subliniat în presa mainstream: nivelul prețurilor din 1929 nu era foarte diferit de cel din 1800 — cât timp a funcționat etalonul aur. Dar în cele două decenii de după abandonarea aurului, în 1933, indicele prețurilor de consum aproape s-a dublat în SUA. În următoarele patru decenii, prețurile au crescut de cinci ori. Greenspan însuși a numit acest lucru „o supraemisie persistentă de bani”, permisă tocmai de eliberarea politicii monetare de constrângerea convertibilității în aur.

Ce nu se menționează suficient de des este că inflația nu e un accident al sistemului actual, ci ținta lui declarată — Fed-ul vizează oficial 2% pe an, ceea ce înseamnă că dolarul își pierde aproximativ jumătate din puterea de cumpărare la fiecare 35 de ani. Cine beneficiază de acest aranjament? Cei care primesc banii noi primii — băncile, marile instituții financiare, statul însuși — în timp ce cetățeanul de rând suportă costul prin prețuri tot mai mari.

O lună înainte de discursul lui Greenspan, guvernatorul Fed Ben Bernanke ținea un discurs devenit celebru la National Economics Club din Washington, explicând de ce deflația — scăderea prețurilor — trebuie evitată cu orice preț. Fraza care i-a adus porecla „Helicopter Ben” sună aproape ca o confesiune: guvernul SUA are o „tehnologie” numită tipar (sau echivalentul electronic modern) care îi permite să producă oricâți dolari dorește, practic fără cost, reducând astfel valoarea reală a banilor deja existenți în buzunarele oamenilor.

De ce ni se spune că scăderea prețurilor e un pericol

Aici apare întrebarea pe care rapoartele oficiale o evită sistematic: ce e, de fapt, rău în scăderea prețurilor? Economistul George Selgin, în cartea sa „Less Than Zero”, arată că într-o piață liberă, neîngrădită de bănci centrale, îmbunătățirile de productivitate reduc costurile unitare, iar prețurile ar trebui lăsate să reflecte acest lucru. Între 1882 și 1897, nivelul general al prețurilor din SUA a scăzut cu aproximativ 1,7% anual, în timp ce producția reală a crescut cu circa 3% pe an, iar productivitatea muncii cu peste 2,5% anual — o perioadă pe care istoricii o numesc, ironic, „Marea Depresiune” din 1873-1896, deși economia chiar creștea.

Scăderea prețurilor înseamnă, practic, o mărire de salariu fără să faci nimic — banii tăi cumpără mai mult. Creșterea deliberată a prețurilor, așa cum face Fed-ul, „fură” acea mărire de salariu și o redirecționează către primii care primesc banii noi creați, fenomen cunoscut în economie drept efectul Cantillon. Nici măcar tiparul de bani nu a vindecat șomajul din Marea Depresiune, care a rămas peste 10% până la Al Doilea Război Mondial.

Concluzia care rămâne incomodă

Milton Friedman spunea, într-un citat rareori invocat de manualele oficiale, că dacă banii ar fi o marfă — aur pur sau chiar scoici cauri — principiile politicii monetare ar fi extrem de simple: nu ar exista deloc. Marfa-bani se autoreglează. Sistemul actual, dependent de deciziile unui grup restrâns de oameni care controlează tiparul, nu se autoreglează — se autoprotejează. Ceea ce oficial e prezentat drept „stabilizare economică” ascunde, de fapt, un transfer constant de avere dinspre cei care primesc banii ultimii spre cei care îi primesc primii.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)