AI între utopie și servitute: cui îi convine povestea?

eea ce ni se vinde drept „revoluția care ne eliberează de muncă” ascunde, la o privire mai atentă, un calcul energetic și politic pe care nimeni din marile corporații tech nu vrea să-l pună pe masă în mod deschis. Analistul Brandon Smith, într-un text publicat pe Alt-Market.us, pune degetul pe o rană veche: promisiunea unei „utopii fără muncă” a mai fost făcută de fiecare val tehnocratic din ultimul secol, iar de fiecare dată a servit la altceva decât la eliberarea omului obișnuit.

Cine beneficiază, de fapt, de graba globală pentru „supremația AI”? Întrebarea nu e retorică. Smith observă că, dacă întrebi vizionari precum Elon Musk, răspunsul e „producție nelimitată” — AI și robotica ar urma să preia grosul muncii umane, generând o eră de „abundență de timp” și, teoretic, de bunuri gratuite pentru toată lumea. Problema, spune autorul, e că această narațiune a mai fost repetată de fiecare revoluție socialistă din ultimii o sută de ani, de regulă exact înainte ca statul să preia controlul asupra producției de masă și să limiteze libertatea individuală. Când supraviețuirea ta depinde total de un sistem, șansele să te revolți împotriva lui — chiar dacă devine corupt — scad drastic.

De ce nu vom scăpa curând de „job-ul de 9 la 5”

Argumentul central al textului e unul pe care rapoartele oficiale despre AI îl ocolesc sistematic: energia. Orice fantezie despre roboți și inteligență artificială care rulează infrastructura de bază a lumii se lovește de un perete fizic — lipsa capacității energetice. Un drone de consum ține în aer doar 30 de minute, un robot avansat de tip Boston Dynamics rezistă circa 4 ore, iar o mașină electrică performantă oferă aproximativ 300 de mile de autonomie. Toate aceste dispozitive se încarcă de la aceeași rețea electrică, alimentată în continuare, în cea mai mare parte, cu cărbune și gaz natural — pentru că, spune Smith, combustibilii fosili rămân cei mai eficienți.

Coincidență sau nu, doar 5% dintre proprietarii de mașini din SUA conduc un vehicul electric, iar dacă jumătate dintre șoferii americani ar cumpăra mâine o mașină electrică, sarcina asupra rețelei electrice ar crește cu aproximativ 15%. Adăugați la asta consumul centrelor de date și al calculului AI necesar pentru rețele naționale de robotică, și rețeaua ar ceda pur și simplu — sau prețul electricității ar exploda până când cererea populară s-ar lovi de un zid financiar.

Estimările pentru o infrastructură energetică suplimentară — solar, nuclear — variază între 5 și 15 trilioane de dolari, cu un orizont de execuție de 30 de ani, un proiect de două generații care presupune un nivel de cooperare politică pur și simplu inexistent azi. Ceea ce nu se menționează în discursurile entuziaste despre „abundență” este exact acest detaliu incomod: fără o revoluție energetică reală, promisiunea unei lumi fără muncă rămâne science-fiction încă multe decenii.

Scenariul care rămâne nespus: supraveghere, nu abundență

Aici intervine partea care ar trebui să ne dea de gândit cu adevărat. Smith notează că aplicațiile autoritare ale AI necesită mult mai puțină energie decât o utopie a producției — rețeaua electrică actuală poate susține deja extinderea camerelor de tip Flock, analiza biometrică automatizată, cititoarele de numere de înmatriculare și monitorizarea în timp real a tranzacțiilor financiare. Cine beneficiază de o asemenea infrastructură? Instituții precum WEF, FMI sau BIS, care — potrivit autorului — își concentrează interesul pentru AI exact pe digitalizarea economiei (societate fără numerar) și pe maximizarea supravegherii populației.

Cronologia ridică întrebări: dacă publicului i se cere simultan să consume mai puțină electricitate „pentru a salva planeta”, iar aceeași rețea rămâne suficientă pentru a rula o arhitectură de supraveghere totală, coincidența devine cel puțin discutabilă. Într-un context mai larg — al tensiunilor economice europene, al crizelor bugetare și al presiunii tot mai mari pentru „tranziție verde” impusă de sus în jos — argumentul lui Smith capătă o rezonanță suplimentară: poate că miza reală a cursei AI nu e productivitatea, ci controlul.

Autorul aduce în discuție și conceptul de „economie a informației” — ideea că datele comportamentale ar putea înlocui resursele fizice ca motor al economiei globale. El o compară, nu întâmplător, cu încrederea oarbă a sectorului financiar în instrumentele derivate de la începutul anilor 2000, care s-a încheiat, cum bine se știe, printr-un colaps. Compania Google e dată ca exemplu al ambiției de a atinge o „omniscentă” prin urmărirea tendințelor de căutare — AI doar accelerează acest proces, fără să-l facă neapărat mai fiabil, spune Smith, comparând predicțiile economice bazate pe AI cu prognozele meteo pe termen lung: teoretic posibile pe termen scurt, iluzorii pe termen lung.

Concluzia autorului e tăioasă: insistența industriei tech de a construi roboți cu formă umanoidă nu are o justificare practică solidă — corpul uman nu e forma optimă pentru cele mai multe sarcini fizice. Explicația mai plauzibilă, spune el, ar fi psihologică: un robot cu chip uman devine mai ușor de acceptat de publicul larg, exact în momentul în care tehnologia respectivă ar putea fi folosită pentru altceva decât pentru binele comun. Fără legi stricte de tip open-source, fără supraveghere publică reală și fără eliminarea influenței elitelor asupra acestor tehnologii, avertizează Smith, cursa pentru AI riscă să se termine, nu în abundență, ci în dezastru.

Opiniile exprimate în acest text aparțin autorului citat și nu reflectă neapărat poziția redacției.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)