Sancțiunile SUA care aruncă în aer acordul cu Iranul

eea ce oficial e prezentat ca o simplă măsură de presiune financiară este, de fapt, lovitura care a pus capăt acordului de pace dintre Statele Unite și Iran înainte ca acesta să apuce să devină ceva concret — și nimeni nu pare surprins.

Vineri, 10 iulie 2026, Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat un nou pachet de sancțiuni care vizează un om de afaceri iranian acuzat că administrează o rețea financiară globală în serviciul liderului suprem Mojtaba Khamenei. Trei entități au fost nominalizate explicit: Mohammad Darbani and Partners, Lavasani and Partners și Mohsen Khandan and Partners, alături de partenerii lor de conducere. Motivul invocat oficial: ocolirea sancțiunilor existente și menținerea accesului la valută străină.

Problema? Această acțiune încalcă în mod direct punctul 9 din Memorandumul de Înțelegere (MoU) semnat luna trecută între Washington și Teheran — documentul care trebuia să servească drept fundament al negocierilor de pace. Textul este explicit: „Statele Unite ale Americii se angajează să nu impună noi sancțiuni” pe durata procesului de negociere. Cronologia ridică semne de întrebare: sancțiunile vin la câteva zile după ce bombardamentele reciproce dintre SUA, Israel și Iran abia s-au oprit joi seară.

Secretarul Trezoreriei Scott Bessent a postat pe rețelele sociale că „liderul suprem se ascunde în izolare în timp ce regimul său se prăbușește” și că Trezoreria va „păstra aceste active pentru poporul iranian”. Ceea ce nu se menționează în declarațiile oficiale este că același Bessent se lăudase anterior că a contribuit la prăbușirea monedei iraniene pentru a provoca proteste populare — exact genul de instrument de destabilizare care face ca retorica despre „grija față de poporul iranian” să sune, cel puțin, ambiguu.

MoU-ul conținea 14 puncte. Punctul 7 prevedea că SUA se angajează să elimine toate tipurile de sancțiuni împotriva Iranului — inclusiv rezoluțiile ONU, ale Consiliului Guvernatorilor AIEA și toate sancțiunile unilaterale americane — conform unui calendar agreat în cadrul acordului final. Punctul 9 bloca explicit orice sancțiuni noi în perioada de negociere. Ambele sunt acum, practic, hârtie.

Cine beneficiază? Întrebarea merită pusă. Un acord de pace funcțional ar fi redeschis Strâmtoarea Ormuz, ar fi stabilizat piețele energetice și ar fi redus presiunea asupra prețurilor la combustibil — o veste bună pentru consumatori, mai puțin bună pentru cei care câștigă din volatilitatea petrolului. Coincidență sau nu, România se afla deja pe locul 2 în UE la creșterea prețurilor la carburanți în martie 2026, conform Eurostat, iar conflictul din Golf nu a făcut decât să agraveze situația.

Președintele Trump declarase la sfârșitul săptămânii că armistițiul este deja mort. Rapoartele contradictorii despre reluarea negocierilor indirecte nu fac decât să adâncească confuzia. Concluzia analiștilor care urmăresc dosarul: MoU-ul nu mai este în viață — cel mult e menținut artificial, în așteptarea unui nou document care va trebui negociat de la zero, dacă mai există vreo voință politică reală în acest sens.

Tabloul mai larg: de la invazia din Irak până la retragerea din acordul nuclear JCPOA în 2018, istoria recentă arată că angajamentele americane față de Iran au o durată de viață imprevizibilă. De fiecare dată când s-a ajuns aproape de o detensionare, un eveniment „tehnic” — sancțiuni, incidente navale, asasinate — a resetat ceasul. Întrebarea nu e dacă MoU-ul va fi renegociat, ci cine controlează momentul în care se decide că e nevoie de el.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)