Când statul devine capitalist de risc: cine plătește factura?

eea ce oficial este prezentat drept „investiție strategică în viitorul energetic”, ascunde de fapt un mecanism prin care miliarde din banii contribuabililor americani — și, prin efecte de contagiune, ai tuturor economiilor conectate la dolarul global — au ajuns să finanțeze companii private care nu au trecut niciodată testul real al pieței libere. Cel mai recent exemplu: Ascend Elements, o firmă de reciclare a bateriilor din Massachusetts, care a primit sute de milioane de dolari din fonduri federale și a depus faliment în aprilie 2026, lăsând contribuabilii americani cu o gaură de aproape 320 de milioane de dolari.

Povestea nu este nouă. Precedentul cel mai celebru rămâne Solyndra — producătorul de panouri solare căruia administrația Obama i-a acordat 535 de milioane de dolari în 2009, înainte ca firma să se prăbușească spectaculos. Solyndra a devenit, în vocabularul politic american, sinonimul pentru ceea ce se întâmplă când guvernul decide că știe mai bine decât piața cine merită să supraviețuiască.

Miliarde cheltuite, transparență minimă

O analiză a unui singur segment din cheltuielile administrației Biden — 1,68 miliarde de dolari în granturi acordate în 2023 sub umbrela „Energie, Eficiență și Energie Regenerabilă” — relevă cât de dificil este să urmărești banii și să evaluezi impactul real atunci când fondurile publice sunt direcționate către corporații private. Toate granturile din acest pachet au mers către companii implicate în piața bateriilor pentru vehicule electrice.

Cel mai mare pariu individual a fost cel cu Ascend Elements. Dar cronologia ridică semne de întrebare: compania a primit finanțare masivă, a funcționat câțiva ani în condiții aparent favorabile, iar acum contribuabilii rămân cu paguba. Cine a verificat viabilitatea reală a acestei companii înainte de a semna cecul federal?

Bani americani, beneficii europene

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că o parte din aceste granturi au ajuns la companii ale căror activități principale se desfășoară… în altă parte. Syensqo Specialty Polymers USA, filiala americană a unei companii belgiene cotate pe bursele europene, a primit 178,2 milioane de dolari. Directorul de tehnologie și inovație al companiei, Mike Finelli, a răspuns întrebărilor jurnaliștilor americani subliniind nu realizările din SUA, ci lansarea unui nou proiect în Europa pentru baterii cu electroliți solizi. „Continuăm să servim piața din producția noastră din Franța”, a precizat acesta.

Coincidență sau nu, 100 de milioane de dolari au mers și către Group 14, o companie privată din statul Washington care construiește „cea mai mare fabrică din lume pentru materiale avansate de baterii pe bază de siliciu” — dar care, între timp, a achiziționat o participație la o fabrică din Coreea de Sud. Cine beneficiază cu adevărat de aceste investiții publice americane?

Expertul care pune degetul pe rană

Steven Neil Kaplan, profesor de antreprenoriat și inovație la Booth School of Business din cadrul Universității din Chicago, formulează problema cu o claritate dezarmantă: „În general, nu funcționează. Există trei probleme: guvernul nu deține de obicei cele mai bune informații; doi, totul devine politic; și trei, nu există stimulente pentru performanță.”

Walter Block, economist la Universitatea Loyola din New Orleans și adept al școlii austriece de economie — curentul care prioritizează principiile pieței libere — merge și mai departe: „Guvernul nu ar trebui să fie implicat în nimic din toate astea. Contribuabilii au dreptul să întrebe cum și de ce s-au făcut aceste lucruri dacă o companie nu este viabilă pe piață.”

Fred Block, profesor de sociologie la Universitatea California Davis, oferă contraargumentul: „Punctul esențial este necesitatea implicării guvernului în proiectele de frontieră. Trebuie să existe colaborare între diferite tipuri de specialiști, iar nicio companie privată nu își poate permite să aibă toți acești oameni în organigramă.” El citează și un studiu din 2006 care arăta că 88 din 100 de „câștigători” identificați de o publicație specializată în cercetare și dezvoltare au beneficiat, la un moment dat, de bani federali.

Proporțiile care îngrijorează

Dimensiunea granturilor în raport cu companiile beneficiare ridică alte semne de întrebare. Cirba Solutions, o firmă de reciclare a bateriilor din Charlotte, Carolina de Nord, a primit 82 de milioane de dolari — aproape dublul venitului anual estimat al companiei, de 39,5 milioane de dolari. Când statul injectează într-o companie privată de două ori cifra sa de afaceri anuală, granița dintre sprijin public și dependență structurală devine extrem de neclară.

Daniel Turner, directorul executiv al organizației Power The Future, pune întrebarea pe care mulți o evită: „Care este rostul ca Congresul să autorizeze miliarde de cheltuieli fără aproape nicio supraveghere? Este absurd să fi canalizat atât de mulți bani către companii de tehnologie verde fără aprobarea pieței.”

Guvernul acționar — un teritoriu necunoscut

Administrația Trump a adăugat un nou strat de complexitate: nu doar granturi, ci participații acționariale în schimbul banilor publici. Statul american devine astfel acționar în companii private — un model care, în alte contexte geopolitice, a generat îngrijorări serioase legate de controlul politic al economiei. Senatorul Bernie Sanders a mers și mai departe, propunând legislație care ar putea oferi Statelor Unite o participație de 50% în cele mai mari companii de inteligență artificială.

Thomas Pyle, președintele American Energy Alliance, sintetizează îngrijorarea fundamentală: „Există ceva profund periculos, profund suspect în ideea că guvernul devine capitalist de risc, și mizele sunt cu atât mai mari când sunt implicați banii contribuabililor.”

Kaplan concluzionează cu o formulă care ar trebui să fie afișată la intrarea oricărui minister de finanțe: „Este plin de conflicte de interese și de informații proaste. Un investitor privat, dacă iese pe minus, dă faliment. Dar dacă este guvernul și iese pe minus, îți măresc taxele.”

Într-un context global în care și România se confruntă cu presiuni uriașe pentru tranziția energetică — inclusiv prin jaloanele PNRR care trebuie îndeplinite până la 31 august 2026 — mecanismele prin care statul alocă bani publici companiilor private merită o atenție cel puțin la fel de critică. Modelul american, cu toate eșecurile sale documentate, este adesea prezentat ca referință pentru politicile europene de finanțare a „economiei verzi”.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)