Eșecul structural al României: cui profită haosul administrativ?

n timp ce guvernul Bolojan justifică blocajele administrative prin „tranziția necesară” și „parcursul european”, liderul senatorilor AUR, Petrișor Peiu, pune pe masă o întrebare pe care puțini oficiali îndrăznesc să o formuleze public: ce se întâmplă când un stat își construiește deliberat propriul eșec, menținând un aparat birocratic supradimensionat care consumă resurse fără să livreze rezultate? Analiza sa, publicată în plin regim de guvern interimar PNL–USR–UDMR, identifică trei cauze pe care le consideră definitorii pentru ceea ce numește „falimentul administrativ” al României — și niciunul dintre aceste mecanisme nu pare a fi o simplă eroare de proiectare.

Un guvern „supraponderal” — sau cum să ratezi obiectivele cu stil

Prima cauză invocată de Peiu este existența unui „guvern supraponderal, cu zeci de instituții care se calcă pe picioare, consumă resurse și, până la urmă, ratează toate obiectivele”. Exemplul dat: Guvernul Bolojan, care dispune de structuri specializate precum Autoritatea pentru Digitalizare sau Ministerul Energiei, dar care ar fi înființat peste acestea „grupuri de lucru” suprapuse — ceea ce ridică întrebarea: de ce ai avea nevoie de structuri paralele dacă cele existente funcționează?

Rezultatul, susține senatorul AUR, este că Autoritatea pentru Digitalizare ar fi pierdut ocazia de a finaliza licitația pentru o Platformă Națională de Interoperabilitate — procedură anulată. Consecința directă: cetățenii vor fi în continuare nevoiți să se prezinte la ghișeele statului cu copii ale unor acte emise de alte ghișee ale aceluiași stat. Coincidență? Sau un sistem care își justifică existența tocmai prin propria ineficiență?

„Lipsa de curaj a procurorilor” — sau ce se întâmplă când marile cazuri rămân netulburate

A doua cauză semnalată de Peiu este reticența procurorilor de a cerceta marile cazuri de deturnare a unor sume importante. Senatorul AUR enumeră mai multe exemple pe care le atribuie acestei categorii, și cronologia lor ridică semne de întrebare:

• Ministerul Energiei ar fi „îngropat” sute de milioane de euro într-o centrală — cea de la Iernut — pe care nu o mai finalizează;
• același minister ar fi ratat, timp de cinci ani, două licitații pentru selecția constructorilor centralelor de la Ișalnița și Turceni;
• guvernul ar fi acordat un contract de aproape 200 de milioane de euro, fără licitație, unei firme pe care o descrie ca având „zero experiență” în domeniu — este vorba, spune Peiu, despre soluții de securitate cibernetică bazate pe modele lingvistice de tip LLM.

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale: cine beneficiază de aceste contracte ratate sau acordate în condiții neclare? Și de ce, în fiecare caz, investigațiile par să se oprească la nivelul declarațiilor publice, fără să ajungă în dosarele procurorilor?

Clientelismul la vârful administrației — sau cum să descurajezi o generație întreagă

A treia cauză vizează, în opinia liderului senatorilor AUR, promovarea în funcții de conducere a unor „personaje cu mari vulnerabilități de carieră, al căror singur merit este activismul de partid”. Senatorul invocă, fără a-i numi, pregătirea președintelui ANAF — pe care îl descrie ca absolvent al unei universități private — și cazul unui ministru cu un parcurs profesional pe care îl consideră incompatibil cu funcțiile ocupate anterior, de la conducerea Corpului de Control al prim-ministrului până la poziții de administrator în mari companii de stat precum Hidroelectrica sau Metrorex.

Peiu leagă aceste numiri de un mesaj descurajant pentru tineri: „Și ne mai mirăm că tinerii nu mai vor să învețe?”, se întreabă senatorul, sugerând că efortul academic își pierde rostul dacă guvernul numește în funcții cu precădere pe criterii de fidelitate politică, nu de competență. Ceea ce nu se spune: aceste numiri creează și un sistem de dependență — funcționarii numiți politic devin vulnerabili la presiuni, iar vulnerabilitatea lor devine un instrument de control.

„Stabilitatea” ca paravan

Liderul AUR conchide că toate aceste derapaje s-ar fi produs „în numele «stabilității» și al «parcursului european»” — formulări pe care le-am auzit de atâtea ori încât au devenit aproape mantre. Dar cronologia ridică întrebări: dacă stabilitatea înseamnă menținerea unui aparat birocratic care consumă fără să producă, dacă parcursul european justifică contracte de sute de milioane acordate fără licitație, atunci cui profită, de fapt, această „stabilitate”?

Peiu nu oferă răspunsuri definitive — dar pune pe masă întrebările pe care sistemul pare hotărât să le evite. Și în contextul unui guvern interimar care administrează România din mai, fără un mandat electoral clar, aceste întrebări devin și mai presante.