Baltica e distracție — România e ținta reală. De ce tac toți?

n timp ce NATO își concentrează demonstrativ forțele în Baltica — Germania și Olanda coordonează structuri de apărare pentru țările baltice, Franța și Norvegia semnează tratate nucleare, SUA mută 5.000 de militari în Polonia — analistul Ștefan Popescu atrage atenția asupra unei asimetrii strategice pe care discursul oficial o evită: adevăratul punct vulnerabil al flancului estic nu e în nord, ci exact aici, în sud-estul european, unde România devine țintă fără să fie recunoscută ca atare.

Popescu a prezentat într-un video publicat pe YouTube o lectură care nu apare în briefing-urile oficiale: mișcările militare occidentale recente nu sunt răspunsuri dispersate, ci conturarea unei axe occidentale consolidate pe diagonala Europa de Nord. Întrebarea care deranjează: ce se întâmplă în sud-estul acestei arhitecturi? Și mai ales — de ce nu se vorbește despre asta?

Baltica — zonă de contact rigid, nu punct slab

Contrar percepției vehiculate în spațiul public românesc, flancul baltic nu mai reprezintă veriga slabă a apărării estice. Concentrarea fără precedent de putere occidentală în regiune — Finlanda, Suedia, Polonia, Germania, Franța, Marea Britanie și SUA formând un arc continuu — transformă Baltica într-o zonă de contact rigid, care reduce drastic spațiul de manevră al oricărei mișcări eventuale a Rusiei.

„Astfel, Baltica nu este cel mai slab punct al flancului estic, cum se mai spune pe la noi, ci mai degrabă o zonă de contact rigid, unde escaladarea ar genera imediat o reacție sistemică a întregii alianțe occidentale”, a notat Popescu. Cu alte cuvinte: Baltica e teatrul unde Occidentul își arată mușchii. Dar teatrul nu e totul — ceea ce se întâmplă în culise contează mai mult.

Marea Neagră — platformă de deschidere strategică multiplă pentru Rusia

Cu totul diferită este geometria strategică a Mării Negre. Spre deosebire de Baltică, aceasta funcționează ca o platformă de proiecție cu mai multe direcții simultane: spre Republica Moldova, Balcani, estul Mediteranei — unde Rusia menține baze active în Siria — și spre Africa prin conexiunile libiene.

„Prin Marea Neagră, Rusia vizează accesul la o zonă care deschide mai multe direcții strategice simultane spre Republica Moldova, spre Balcani, lumea slavo-ortodoxă, spre estul Mediteranei, unde rămân active bazele rusești din Siria, dar și conexiuni spre Libia, spre spațiul african. Aici Marea Neagră funcționează ca o platformă de deschidere, nu ca o linie de închidere, și exact aici apare dezechilibrul”, a transmis Popescu.

Ceea ce analistul nu spune explicit, dar rezultă din cronologie: în timp ce atenția publică e dirijată spre nord, sud-estul devine spațiu de incertitudine strategică — exact tipul de teren pe care actorii revizionişti îl exploatează istoric.

De ce tace România? Și cine beneficiază de tăcere?

În acest context, România se află într-o situație paradoxală: stat NATO riveran Mării Negre, dar al cărui discurs public și oficial tinde să preia narativul baltic, neglijând specificul propriei poziții geopolitice.

Recentul summit B9 de la București a integrat agenda nordică și baltică prin invitarea statelor nord-europene, în timp ce Turcia — singura voce cu audiență occidentală care susține importanța autonomă a Mării Negre — a lipsit. Coincidență? Sau recalibrare deliberată a priorităților?

Totodată, tendința de extindere a formatului spre un B14, care ar include deplin statele nordice, riscă să dilueze și mai mult relevanța flancului sud-estic în interiorul arhitecturii estice a NATO.

„Rezultatul este o asimetrie de percepție. Baltica devine centrul discursului despre vulnerabilitatea estică, în timp ce Marea Neagră e tratată, riscă, hai să spunem, riscă să fie tratată ca un subcapitol regional, deși din punct de vedere geopolitic este spațiul cu cele mai multe deschideri strategice simultane pentru Federația Rusă”, a mai declarat Popescu.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: o Românie ignorată strategic devine o Românie vulnerabilă tactic. Și o Românie vulnerabilă este o poartă deschisă spre Balcani, Mediterana și Africa — exact ceea ce Rusia caută de decenii. Întrebarea rămâne: cine beneficiază de menținerea acestei asimetrii de percepție? Și de ce elitele noastre politice par să accepte rolul de figuranți într-o arhitectură strategică care ne plasează pe linia de foc fără protecția discursivă acordată Balticii?