Vance pleacă din Islamabad fără acord: ce ascund negocierile eșuate cu Iranul

egocierile de pace dintre Statele Unite și Iran s-au încheiat duminică dimineață fără niciun acord, după ce Teheranul a refuzat să accepte cerințele cheie ale Washingtonului privind programul nuclear — un deznodământ care ridică întrebări despre adevăratele intenții ale ambelor părți și despre cronologia suspectă a mișcărilor militare americane în Strâmtoarea Hormuz.

Vicepreședintele american JD Vance a anunțat că cele 21 de ore de discuții s-au încheiat fără progres, în ciuda „eforturilor de bună-credință” ale Washingtonului — o formulare care, pentru observatorii atenți, sună a pregătire a terenului pentru următoarea escaladare.

„Nu am ajuns la un acord, și cred că e o veste proastă pentru Iran, mult mai mult decât pentru SUA”, a declarat Vance, adăugând că propunerea prezentată a fost „oferta finală și cea mai bună” a administrației Trump.

Coincidență sau nu, în timp ce delegațiile discutau la Islamabad, Comandamentul Central al SUA (CENTCOM) confirma că două distrugătoare americane au început deja să curețe minele din Strâmtoarea Hormuz — o mișcare prezentată drept „serviciu pentru lumea liberă”, dar care în realitate consolidează controlul american asupra celei mai strategice artere petroliere globale.

Strâmtoarea Hormuz: cine controlează de fapt pasajul?

CENTCOM a confirmat oficial că navele USS Frank E. Peterson (DDG 121) și USS Michael Murphy (DDG 112) au început sâmbătă operațiunea de curățare a minelor din strâmtoare — prima trecere a navelor militare americane prin această zonă de la începutul războiului, acum șase săptămâni.

„Astăzi am început procesul de stabilire a unui nou pasaj și vom împărtăși această rută sigură cu industria maritimă în curând, pentru a încuraja libera circulație a comerțului”, a declarat amiralul Brad Cooper, comandantul CENTCOM.

Ceea ce nu spun comunicatele oficiale: această operațiune se desfășoară exact în momentul în care Iranul ar fi trebuit să aibă toată atenția concentrată pe negocieri — o presiune militară care transformă „dialogul de pace” într-o negociere sub amenințare directă.

Președintele Trump a explicat pe rețelele sociale că SUA „curăță Strâmtoarea Hormuz ca un favor pentru țări din întreaga lume, inclusiv China, Japonia, Coreea de Sud, Franța, Germania și multe altele”. Interesant este că aceste țări — care ar beneficia teoretic de „favoare” — nu au cerut niciodată public acest lucru și nici nu participă la operațiune.

„Incredibil, nu au curajul sau voința să facă această muncă ei înșiși”, a adăugat Trump, subliniind că petroliere goale din multe națiuni „se îndreaptă toate spre Statele Unite pentru a se ÎNCĂRCA cu petrol”.

Iranul a reacționat imediat prin intermediul agenției Fars, anunțând că a informat mediatorul pakistanez că dacă navele continuă, vor fi țintite în 30 de minute și negocierile se vor deteriora. Totuși, navele au trecut fără incidente raportate — ceea ce ridică întrebarea: capacitățile militare iraniene sunt într-adevăr atât de degradate încât nu pot detecta două distrugătoare americane, sau Teheranul a ales să nu răspundă pentru a nu sabota șansa la pace?

Ce s-a întâmplat de fapt la Islamabad

Discuțiile au început sâmbătă după-amiaza în format indirect, mediate de oficiali pakistanezi. Delegația iraniană — condusă de președintele Parlamentului Mohammad Bagher Ghalibaf și ministrul de Externe Abbas Araghchi — număra 71 de persoane, inclusiv negociatori, experți, reprezentanți media și securitate.

Dimensiunea delegației iraniene a fost interpretată de unii analisti drept semn de seriozitate — „nu vii cu 71 de oameni ca să faci pe surdul”, a comentat expertul Vali Nasr. Dar poate fi și o demonstrație de forță: Iranul arată că structurile sale de stat funcționează normal, în ciuda bombardamentelor americane.

Conform surselor din interiorul negocierilor, discuțiile tehnice s-au concentrat pe Strâmtoarea Hormuz, extinderea potențială a încetării focului și ridicarea treptată a sancțiunilor. Agenția Tasnim a raportat că „problema Strâmtorii Hormuz este unul dintre punctele care se confruntă cu dezacord serios”, adăugând că delegația americană „a împiedicat progresul” cu „cerințele sale excesive obișnuite”.

Ceea ce lipsește din discuții — și aici cronologia devine interesantă — sunt problemele de bază care au condus administrația Trump la război: susținerea Iranului pentru proxy-uri armate și programele nucleare și de rachete. Aceste subiecte au fost în mare parte evitate, potrivit unui oficial american și unui oficial pakistanez familiarizați cu situația.

Vance a insistat că SUA au nevoie să vadă „un angajament afirmativ că nu vor căuta o armă nucleară și nici instrumentele care le-ar permite să obțină rapid o armă nucleară”. Iranul nu a oferit acest angajament — sau poate că cerințele americane au fost formulate deliberat astfel încât să fie imposibil de acceptat?

Hezbollah și Libanul: frontul uitat

În timp ce atenția se concentra pe Pakistan, luptele în Liban nu s-au oprit complet. Ministerul Sănătății libanez a ridicat bilanțul morților din atacurile-surpriză israeliene de miercuri la 357, cu cifra în continuă creștere pe măsură ce operațiunile de căutare și recuperare continuă.

Oficiali libanezi apropiați de Hezbollah au declarat pentru Reuters că grupul susține dialogul din Pakistan și îl consideră calea adecvată, respingând o rundă separată de discuții planificată la Washington săptămâna viitoare. Cu alte cuvinte: Hezbollah nu acceptă să negocieze direct cu Israelul, ci doar prin intermediul Iranului — o poziție care menține Teheranul în centrul ecuației regionale.

Sâmbătă, ambasadorii libanez și israelian la Statele Unite au avut o convorbire telefonică — primul contact direct raportat între cele două țări — înainte de discuțiile de încetare a focului programate la Washington. Coincidență că acest contact se întâmplă exact când negocierile Iran-SUA eșuează?

Trump: „Nu ai nevoie de plan de rezervă când armata inamicului e distrusă”

Întrebat vineri despre pașii următori dacă discuțiile din Pakistan eșuează, Trump a răspuns reporterilor: „Nu ai nevoie de plan de rezervă. Armata lor este învinsă.”

„Armata lor a dispărut. Am degradat aproape totul”, a adăugat președintele. Aceste cuvinte sugerează că vede procesul de pace din Pakistan ca o rampă de ieșire serioasă. Și totuși, rapoartele recente indică o acumulare militară americană în curs în regiune — ceea ce ridică întrebarea: de ce trimiți mai multe trupe dacă inamicul e deja „învins”?

Oficiali americani au declarat pentru Wall Street Journal că avioane de luptă au sosit recent în Orientul Mijlociu, iar între 1.500 și 2.000 de soldați din elita Armatei, Divizia 82 Airborne, ar putea sosi în zilele următoare, împreună cu mii de marinari și soldați de marină. Grupul de luptă al portavionului USS George H.W. Bush și forțe suplimentare sunt de asemenea în tranzit.

Pentru un război „câștigat”, pregătirile militare arată suspect de agresive.

Cine câștigă de fapt din acest „eșec”?

Realitatea pe care nici Trump, nici Vance nu o recunosc public: Iranul rămâne în controlul Strâmtorii Hormuz. Doar un filet redus de vase „verificate și aprobate” trece prin strâmtoare, iar conform unor rapoarte neconfirmate oficial, plătesc taxe substanțiale către Teheran — exact ceea ce Trump a avertizat că nu va tolera.

Dacă SUA ridică sancțiunile — ceea ce Iranul cere la Pakistan — Teheranul va fi într-o poziție mai bună decât atunci când războiul a început. Ceea ce ar însemna, paradoxal, că „țara învinsă” a obținut câștiguri prin luptă.

Agenția Fars a citat o sursă apropiată echipei de negociere iraniene: „Echipa americană căuta un pretext pentru a părăsi masa negocierilor.” Dacă e adevărat, întreaga operațiune din Pakistan ar fi fost teatru — o acoperire pentru consolidarea militară americană și preluarea controlului asupra Hormuz sub pretextul „curățării minelor”.

Iranul a anunțat că nu are planuri pentru o nouă rundă de discuții cu SUA. Piața cripto — adesea un indicator sensibil al tensiunilor geopolitice — a reacționat imediat: Bitcoin a pierdut o parte din câștigurile post-încetare a focului, revenind sub pragurile psihologice cheie.

Ceea ce rămâne cert: fie că vorbim despre pace sau război, controlul asupra Strâmtorii Hormuz — prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial — nu e negociabil pentru niciuna dintre părți. Și atâta timp cât această chestiune rămâne nerezolvată, orice „acord de pace” ar fi doar o pauză înainte de următoarea confruntare.