Raportul israelian despre Iran: când intervențiile creează extremismul pe care îl combat

erviciile de informații israeliene au prezentat joi, în ședință secretă la Knesset, o concluzie pe care oricine a urmărit cu atenție intervențiile militare americane din ultimele două decenii ar fi putut-o anticipa: noua conducere iraniană este mai extremistă decât cea precedentă. Ce nu apare în rapoartele oficiale? Faptul că acest rezultat era nu doar previzibil, ci aproape inevitabil — exact ca în Irak, Afganistan, Libia sau Siria.

Briefing-ul IDF pentru Comitetul de Afaceri Externe și Apărare al parlamentului israelian a confirmat ceea ce observatorii independenți semnalau de luni de zile: liderii actuali ai Iranului provin din elita Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) și sunt considerați semnificativ mai rigizi ideologic decât vechea gardă politică. Mojtaba Khamenei, fiul ayatollahului Ali Khamenei ucis în atacurile americano-israeliene, nu a mai fost văzut în public de la începutul bombardamentelor, dar este descris ca fiind și mai intransigent decât tatăl său.

Un detaliu pe care presa mainstream îl trece cu vederea: actuala conducere iraniană include oameni care și-au pierdut membri ai familiei sau au fost ei înșiși răniți în atacurile recente. Coincidență sau nu, exact acești oameni — cu motive personale de răzbunare — sunt acum în poziții de decizie strategică. Cine beneficiază de fapt de această escaladare?

Între timp, voci neoconservatoare din Washington recitează mantre familiare din era războiului din Irak: „ne vor primi ca pe niște eliberatori”. Aceeași promisiune s-a făcut în Irak, Afganistan, Libia, Siria. Rezultatul? State eșuate, grupări extremiste întărite, decenii de instabilitate. În Afganistan, după peste două decenii de ocupație americană și miliarde de dolari investite în „construcția națiunii”, talibanii controlează acum complet țara — mai puternici decât înainte de 2001.

Ceea ce rapoartele oficiale nu subliniază: mulți dintre oficialii care pledează astăzi pentru schimbarea de regim în Iran sunt exact aceiași care au susținut dezastrele din Irak, Libia și Siria. Cronologia ridică semne de întrebare: de ce aceeași strategie eșuată ar funcționa acum?

Administrația Trump a acționat în primele zile ale campaniei de bombardamente ca și cum masele iraniene ar fi gata să răstoarne Republica Islamică. Nu s-a întâmplat. Guvernul de la Teheran nu a căzut. Președintele Trump a declarat recent că pierderile Iranului — zeci de lideri civili și militari eliminați — echivalează cu o „schimbare de regim”. Realitatea de pe teren spune altceva: instituțiile republicii islamice funcționează, iar noua conducere este mai puțin dispusă la compromis decât precedenta.

Un sondaj YouGov publicat recent arată că 60% dintre americani se opun intervenției militare în Iran — cifră ignorată în dezbaterile din Washington. Ron Paul, care avertizează de peste un deceniu că există opțiuni pașnice pentru a preveni dezvoltarea armelor nucleare iraniene, pare să fi avut dreptate: publicul american nu susține acest război, dar mașinăria politică continuă să funcționeze independent de voința populară.

Vineri, vicepreședintele JD Vance a călătorit în Pakistan pentru negocieri la nivel înalt cu oficiali iranieni. Delegația iraniană include aproximativ 70 de persoane — un „front unificat” menit să demonstreze coeziunea regimului. Discuțiile sunt programate să continue până duminică, dar pozițiile inițiale ale celor două părți par foarte departe una de cealaltă. Întrebarea care nu se pune în mass-media: cine are de câștigat dintr-un eșec al acestor negocieri?

Istoria recentă oferă un tipar clar: intervențiile militare occidentale în Orientul Mijlociu nu au slăbit extremismul — l-au amplificat. Fiecare bombardament creează o nouă generație de lideri mai radicali, cu mai puține motive să negocieze și mai multe motive să riposteze. Raportul israelian confirmă acest tipar, dar concluzia logică — că strategia actuală este contraproductivă — rămâne nespusă în documentele oficiale.