UE cumpără record de gaze rusești după ce a promis oprirea
niunea Europeană a crescut importurile de gaze naturale lichefiate (LNG) din Rusia în primele luni ale anului 2026, în ciuda angajamentului politic public de a elimina complet dependența de resursele energetice rusești până în 2027 — o contradicție care ridică semne de întrebare despre coerența strategiei energetice europene și despre cine beneficiază de fapt de pe urma acestei ambiguități.
Datele comerciale arată că importurile de LNG din proiectul rusesc Yamal au înregistrat niveluri record în primele luni ale lui 2026, în plin context de sancțiuni occidentale împotriva Moscovei și de retorica oficială anti-rusă din capitala europeană. Ceea ce nu se menționează în comunicatele de presă ale Comisiei Europene este că aceste achiziții masive vin exact în momentul în care prețurile gazelor pe piețele spot au crescut semnificativ, iar infrastructura europeană de import LNG funcționează la capacitate maximă.
Paradoxul devine și mai evident când analizăm cronologia: în timp ce liderii europeni promit public „independență energetică” și „sancțiuni dure” împotriva Rusiei, contractele comerciale continuă să curgă discret prin intermediari și companii care operează în zone gri juridice. Întrebarea pe care nimeni nu pare să o pună oficial este simplă: dacă UE poate cumpăra gaze rusești în 2026, de ce nu putea face același lucru în 2022, când dependența era prezentată ca o „vulnerabilitate strategică inacceptabilă”?
Experți independenți în energie subliniază că eliminarea treptată a gazelor rusești anunțată pentru 2027 rămâne un obiectiv „ambițios dar nerealist” în condițiile în care alternativele — LNG american, gaze din Qatar sau din Azerbaijan — sunt fie mai scumpe, fie insuficiente cantitativ pentru a acoperi necesarul european. Coincidență sau nu, companiile energetice europene au înregistrat profituri record în ultimii doi ani, în timp ce consumatorii europeni au plătit facturi cu 200-300% mai mari decât înainte de criză.
Contextul mai larg arată o Europă prinsă între declarațiile politice pentru galerie și realitățile economice dure: industria europeană, deja afectată de costuri energetice ridicate, nu poate funcționa fără un flux constant de gaze ieftine. Iar Rusia, în ciuda sancțiunilor, rămâne furnizorul care poate livra volumele necesare la prețuri competitive — o dependență structurală pe care nicio declarație politică nu o poate elimina peste noapte.
Ce nu se spune în rapoartele oficiale este că această „contradicție mare” — cum o numesc unii analiști — nu e deloc o surpriză pentru cei care urmăresc cu atenție fluxurile financiare și contractele energetice. E mai degrabă o confirmare că, în geopolitică, retorica publică și interesele reale merg adesea pe drumuri separate.