UE cumpără gaze rusești record în timp ce promite oprirea
n primele luni ale anului 2026, Uniunea Europeană a crescut importurile de gaz natural lichefiat (LNG) din Rusia, în ciuda angajamentului public de a elimina complet aceste importuri până în 2027 — o contradicție care ridică semne de întrebare despre sinceritatea „independenței energetice” proclamate de Bruxelles. Ceea ce oficial se prezintă drept „tranziție verde” și „emancipare de Moscova” ascunde, de fapt, o dependență care nu doar că nu scade, ci se intensifică exact când retorica antirusă atinge cote maxime.
Datele arată că importurile de LNG din proiectul Yamal al Rusiei — exploatat în Peninsula Yamal din Arctica — au atins niveluri record la începutul lui 2026, depășind volumele din aceeași perioadă a anilor anteriori. Coincidență sau nu, aceste creșteri survin în contextul în care liderii europeni continuă să vorbească despre „sancțiuni dure” și „izolarea economică a Kremlinului”. Cronologia ridică întrebări: de ce, exact în momentul în care UE impune noi pachete de restricții comerciale, dependența energetică de Rusia crește în loc să scadă?
Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că, deși UE a redus importurile de gaze rusești prin conducte (în special după sabotajul Nord Stream din septembrie 2022), a compensat masiv prin LNG — gaz lichefiat transportat pe mare, mai scump, dar mai greu de urmărit politic. Germania, Franța, Belgia și Olanda figurează printre principalii importatori, în timp ce discursul public rămâne concentrat pe „ruptura cu Moscova”. Cine beneficiază? Companiile de transport maritim, terminalele de regasificare recent construite cu fonduri europene și, bineînțeles, Gazprom și Novatek — giganții ruși care nu doar că nu au fost afectați de sancțiuni, ci au înregistrat profituri record.
Angajamentul UE de a elimina complet gazele rusești până în 2027 a fost anunțat cu mare fast în 2022, imediat după invadarea Ucrainei. Totuși, în 2024 și 2025, importurile de LNG rusesc au continuat să crească, ajungând ca în ianuarie-februarie 2026 să depășească orice record anterior. Documentele oficiale ale Comisiei Europene vorbesc despre „diversificarea surselor” și „securitate energetică”, dar cifrele spun altceva: dependența s-a mutat din conducte în tancuri maritime, iar Rusia rămâne unul dintre principalii furnizori de gaze pentru Europa.
Contextul geopolitic mai larg arată o imagine și mai complexă: în timp ce UE cumpără gaze rusești, SUA — principalul aliat transatlantic — exportă propriul LNG către Europa la prețuri cu 30-40% mai mari decât gazele rusești. Există legătură între presiunea americană pentru „independență energetică europeană” și creșterea profiturilor companiilor americane de energie? Întrebarea nu e retorică. Totodată, statele din Europa Centrală și de Est — Polonia, țările baltice, Cehia — critică vehement orice import din Rusia, în timp ce Germania și Franța continuă să cumpere discret, invocând „nevoi tehnice” și „tranziție treptată”.
Oficialii europeni justifică situația prin „imposibilitatea tehnică” de a renunța rapid la infrastructura existentă și „necesitatea de a evita șocuri energetice”. Dar cronologia contractelor semnate în 2023-2025 arată că, în loc să reducă volumele, UE a negociat prelungiri și extinderi ale acordurilor cu furnizorii ruși — tot în numele „siguranței aprovizionării”. Ce nu se spune publicului european este că alternativele existau: gaze din Norvegia, Azerbaijan, Qatar și SUA erau disponibile, dar la prețuri mai mari și cu termene de livrare mai lungi. Decizia de a menține fluxul rusesc nu a fost dictată de „lipsă de opțiuni”, ci de calcul economic — un calcul care contrazice întreaga narațiune politică a „sancțiunilor eficiente”.
În România, situația e la fel de paradoxală: în timp ce discursul oficial susține „solidaritatea europeană” și „ruptura cu Rusia”, importurile indirecte de gaze rusești (prin intermediari din Austria și Ungaria) au continuat, iar proiectul Neptun Deep din Marea Neagră — care ar putea asigura independența energetică a țării — avansează lent, blocat de birocrație și interese obscure. Cine beneficiază de întârzierea exploatării gazelor românești? Răspunsul devine evident când analizezi fluxurile financiare și lobbyingul din spatele deciziilor de la Bruxelles.
Concluzia e simplă, dar deranjantă: UE nu renunță la gazele rusești pentru că nu vrea cu adevărat să renunțe. Retorica antirusă servește narativului politic intern și justifică cheltuieli masive pentru „tranziție verde” și „infrastructură energetică”, dar dependența rămâne — doar că acum e mascată în contracte de LNG și intermediari complicați. Coincidență? Sau plan bine pus la punct pentru a menține status quo-ul sub aparența schimbării?