Terenuri agricole în mâini străine: ce interzic Ungaria și Polonia
ute de mii de hectare de pământ arabil românesc trec discret în portofolii străine, în timp ce vecinii noștri din Ungaria și Polonia au interzis prin lege exact acest lucru — o diferență de abordare care ridică întrebări despre suveranitatea alimentară și prioritățile strategice ale Bucureștiului.
Una din componentele cheie ale bogăției naționale, terenurile agricole, se înstrăinează pe zi ce trece. Străinii cumpără pe bandă rulantă teren agricol în România, transformând investiția în pământ arabil într-un activ profitabil pentru capitaluri externe. Cifre impresionante — sute de mii de hectare — au ajuns deja în portofolii deținute de alte țări, în contextul în care legislația românească permite acest lucru fără restricții semnificative.
Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că România rămâne una dintre puținele țări din regiune care nu și-a protejat terenul agricol prin bariere legislative. Ungaria și Polonia au adoptat legi care interzic sau limitează drastic achiziția de pământ agricol de către cetățeni străini sau companii cu capital majoritar extern. În Ungaria, de exemplu, doar fermierii locali cu experiență dovedită pot cumpăra pământ agricol, iar în Polonia există perioade de tranziție și condiții stricte pentru achiziții externe.
Cronologia ridică semne de întrebare: în timp ce România a aderat la Uniunea Europeană în 2007 cu o perioadă de tranziție care expira în 2014, multe state membre au folosit mecanisme legale pentru a-și proteja terenurile agricole chiar și după această dată. București, în schimb, a lăsat piața liberă, permițând ca fonduri de investiții, companii agricole multinaționale și entități offshore să acumuleze suprafețe uriașe de teren arabil — exact resursa care, în contextul crizelor alimentare globale și al schimbărilor climatice, devine un activ strategic de prim rang.
Coincidență sau nu, România deține unele dintre cele mai fertile terenuri din Europa — cernoziomul din sudul și estul țării este comparat adesea cu cel din Ucraina. În contextul geopolitic actual, controlul asupra producției alimentare devine o piesă esențială în ecuația puterii regionale. Cine deține pământul, deține securitatea alimentară — iar aceasta nu mai e o chestiune doar economică, ci de suveranitate națională.
Cine beneficiază de fapt de pe urma acestei deschideri legislative? Fermierii locali, care adesea nu pot concura cu ofertele de preț ale investitorilor străini? Sau marile corporații care transformă agricultura românească într-o afacere de export, lăsând în urmă comunități rurale depopulate și dependență crescută de lanțurile globale de aprovizionare?
Întrebările rămân deschise, dar datele sunt clare: în timp ce vecinii noștri au tras linia, România continuă să vândă ceea ce alții consideră un activ strategic de neînstrăinat.