Societatea civilă din România: cine trage de fapt sforile
itați tot ce vi s-a spus despre societatea civilă românească — pentru că realitatea din spatele siglelor strălucitoare și al rapoartelor lustruite arată cu totul altceva. În timp ce discursul oficial vorbește despre „economie socială și solidară” à la française, despre sindicate, asociații și cooperative născute din revendicări populare, ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că România a dezvoltat un sistem paralel: o rețea de ONG-uri și fundații care nu reprezintă membri reali, ci servesc interese ascunse ale unor grupuri de presiune.
Uitați reprezentarea democratică și mecanismele de guvernanță transparente. Uitați ideea că societatea civilă reprezintă membri — aderenți care, la nevoie, pot înlătura conducători ce trădează cauza sau o capturează în scopuri de carieră. În România anului 2026, sub presiunea unei inflații record de 9% (cea mai mare din UE) și după 23 aprilie 2026, când miniștrii PSD au demisionat din coaliție, iar portofoliile lor au fost preluate de miniștri interimari din PNL, USR și UDMR, guvernul continuând funcționarea, „societatea civilă” funcționează adesea ca un paravan pentru accesarea fondurilor europene și pentru lobby discret.
Coincidență sau nu, în contextul în care România a primit alocări de €31.5 miliarde euro din fondurile de Coeziune și €28.5 miliarde euro din PNRR (total ~€60 miliarde euro) pentru perioada 2021-2027, care sunt în curs de implementare, numărul ONG-urilor cu conexiuni directe la structuri de decizie politică a crescut constant în ultimii ani. Cronologia ridică întrebări: de ce tocmai acum, când fondurile UE sunt mai accesibile ca niciodată, asistăm la o proliferare a „organizațiilor non-profit” care nu au membri cotizanți, nu organizează adunări generale și nu răspund în fața nimănui?
Ceea ce lipsește din ecuație este responsabilitatea reală. Spre deosebire de sindicatele clasice sau cooperativele autentice — unde membrii pot sancționa sau înlocui liderii — multe dintre structurile actuale funcționează ca entități închise, controlate de un cerc restrâns de persoane. Cine beneficiază? Urmăriți banii: contracte de consultanță, granturi pentru „advocacy”, proiecte finanțate din fonduri publice sau europene, toate fără un mecanism real de control din partea celor pe care pretind că îi reprezintă.
În contextul unei Europe în care societatea civilă autentică luptă pentru drepturi și transparență, România pare să fi dezvoltat o versiune de carton — strălucitoare la suprafață, goală pe dinăuntru. Ce nu ne spun sursele oficiale este că acest model servește perfect intereselor acelora care preferă o societate civilă decorativă, nu una funcțională. O societate civilă care semnează comunicate, nu una care mobilizează oameni. Una care participă la „consultări publice” formale, nu una care poate pune presiune reală pe instituții.
Întrebarea rămâne deschisă: cât timp mai putem numi „societate civilă” ceva care nu are nici membri reali, nici mecanisme democratice, nici putere de sancționare? Și mai ales: cui îi convine să mențină această fațadă?