Societatea civilă: cine decide ce înseamnă „democratic”
n spatele etichetelor pe care le primim zilnic — „extremist”, „proeuropean”, „populist”, „antidemocrat” — se ascunde o problemă pe care puțini o pun în dezbatere publică: cine decide ce înseamnă acești termeni și, mai ales, cine beneficiază de redefinirea lor constantă? Paul Dragoș Aligica, politolog și cercetător la George Mason University, atrage atenția asupra unui joc de prestidigitație propagandistică în care conceptele politice fundamentale și-au pierdut sensul intuitiv, transformându-se în arme retorice la îndemâna celor care controlează discursul public.
„Ar trebui să devenim mai atenți la acest joc de prestidigitație propagandistică, în care etichetele sunt vânturate ca într-un joc de alba-neagra: extremist, proeuropean, fascist, putinist, pro-occidental, populist, anti-occidental, naționalist, patriotism luminat, naționalism civic, iliberal, liberal, democrat, antidemocrat”, scrie Aligica. Observația sa nu e una izolată — ea se înscrie într-o tendință mai largă, vizibilă în întreaga Europă Centrală și de Est, unde termeni care aveau odinioară un sens clar au devenit instrumente de etichetare și excludere politică.
Ceea ce Aligica numește „fatada așa-numitei societăți civile” ridică o întrebare incomodă: în ce măsură organizațiile non-guvernamentale, think tank-urile și grupurile de advocacy care pretind că reprezintă „vocea cetățeanului” sunt de fapt instrumente ale unor agende politice bine definite? Cronologia ultimilor ani arată un pattern interesant: de fiecare dată când un candidat sau un partid iese din tiparele acceptate de establishment, mașinăria de etichetare se pune în mișcare — „populist”, „extremist”, „pericol pentru democrație”. Dar cine stabilește aceste criterii? Și mai important: cui folosește această monopolizare a vocabularului politic?
Problema nu e nouă, dar devine din ce în ce mai acută într-un context în care rezultatele electorale din România (alegerile anulate din 2024, ascensiunea AUR la peste 30% în sondaje, polarizarea în jurul figurii lui Călin Georgescu) arată o fracturare profundă între ceea ce „societatea civilă organizată” consideră acceptabil și ceea ce o parte semnificativă a electoratului votează efectiv. Când aproape 80% dintre români cred că țara merge în direcția greșită, dar instituțiile „democratice” continuă să funcționeze după aceleași scenarii, întrebarea devine legitimă: pentru cine lucrează de fapt aceste instituții?
Aligica nu oferă răspunsuri simple — și asta e punctul forte al analizei sale. El semnalează o problemă reală de politologie: erodarea sensului comun al conceptelor politice fundamentale și transformarea lor în instrumente de control al discursului. În contextul românesc actual, unde coaliția de guvernare PSD-PNL-USR-UDMR deține puterea în ciuda unor scoruri de încredere de sub 20%, iar opoziția e etichetată sistematic ca „extremistă” sau „populistă”, observația devine mai mult decât academică — devine o cheie de lectură pentru ceea ce se întâmplă în spațiul public.
Ce nu se spune în rapoartele oficiale: acest proces de redefinire a vocabularului politic nu e accidental. E o strategie deliberată de menținere a controlului asupra narațiunii publice. Și funcționează — până când nu mai funcționează. Coincidență sau nu, momentele în care sistemul de etichetare dă greș sunt exact momentele în care apar surprize electorale majore. Întrebarea rămâne: cât timp mai poate fi menținută această fatadă?