Privatizarea treptată: modelul prin care statul vinde bijuteriile

uvernul Bolojan pregătește vânzarea a 5-10% din Hidroelectrica (evaluate la 3-6 miliarde lei), 5-7% din Romgaz și pachete similare la Transgaz — o mișcare prezentată drept „optimizare bugetară”, dar care urmează un model testat și perfecționat de toate guvernele românești din ultimii 20 de ani: listare minoritară inițială, apoi vânzare treptată până la pierderea controlului strategic. Ceea ce rapoartele oficiale nu menționează este că acest model a transformat companiile energetice de stat din active strategice în surse de profit pentru investitorii străini, în timp ce România rămâne cu dividende din ce în ce mai mici și zero control asupra deciziilor majore.

Ministrul Afacerilor Externe Oana Toiu a prezentat „lista exploratorie” ca pe o soluție tehnică pentru reducerea deficitului bugetar de 9% din PIB — cel mai mare din UE. Dar cronologia ridică semne de întrebare: de fiecare dată când România a „listat” o companie de stat la bursă, promisiunea inițială („păstrăm controlul, vindem doar 10-15%”) s-a transformat în ani în vânzări succesive care au diluat participația statului sub pragul de blocare. Petrom, energie electrică, gaze — scenariul s-a repetat cu o regularitate care exclude coincidența.

Hidroelectrica, evaluată acum la aproximativ 30-60 miliarde lei (în funcție de metodologia de calcul), este cel mai profitabil producător de energie din România. Vânzarea a 5-10% ar aduce statului între 3 și 6 miliarde lei — o sumă care acoperă deficitul bugetar pentru aproximativ două săptămâni. Ce nu se spune în comunicatele oficiale: odată ce acțiunile sunt pe piață, presiunea pentru „lichiditate” și „performanță bursieră” devine pretextul pentru vânzări ulterioare. Investitorii instituționali — fonduri de pensii occidentale, bănci de investiții — cumpără poziții strategice și apoi lobby-ează pentru „corporatizare”, „eficientizare”, „aliniere la standardele UE” — eufemisme pentru transferul deciziilor de la București la Frankfurt sau Londra.

Romgaz și Transgaz urmează să fie „optimizate” similar. Argumentul oficial: „atragem capital privat, modernizăm companiile, respectăm angajamentele față de UE”. Argumentul nerostit: în condițiile în care România se pregătește să exploateze gazele din Neptun Deep (producție din 2027), cine va controla de fapt infrastructura de transport și distribuție? Dacă Transgaz este majoritar privat până atunci, deciziile strategice — prețuri, rute de export, priorități de aprovizionare — vor fi luate în consilii de administrație unde statul român va fi minoritar.

Modelul nu este nou. Petrom a fost vândut OMV în 2004 cu promisiunea „investiții masive și modernizare”. Rezultatul: România a devenit exportator net de profit către Austria, în timp ce prețurile la pompă au crescut constant. Electrica a fost fragmentată și listată în tranșe, cu aceeași retorică despre „eficiență”. Astăzi, România importă energie electrică în vârfurile de consum, deși are capacitate de producție suficientă — dar prioritățile sunt stabilite de logica pieței liberalizate, nu de securitatea energetică națională.

Întrebarea pe care guvernul Bolojan nu o adresează public este simplă: dacă aceste companii sunt atât de profitabile încât investitorii străini sunt dispuși să plătească miliarde pentru 5-10%, de ce statul român — care le deține 100% — nu le folosește ca sursă permanentă de venit prin dividende, în loc să vândă „gâsca cu ouă de aur” bucată cu bucată? Răspunsul oficial va fi „deficit bugetar urgent”. Răspunsul neoficial, pe care nimeni din coaliția PSD-PNL-USR-UDMR nu îl va rosti: presiunea instituțiilor financiare internaționale (FMI, Comisia Europeană) pentru „liberalizare” și „reducerea ponderii statului în economie” — condiții atașate la acordurile de finanțare și la procedura de deficit excesiv.

Cine beneficiază? Pe termen scurt, bugetul de stat primește o injecție de câteva miliarde. Pe termen lung, fondurile de investiții internaționale, băncile de plasament care intermediază tranzacțiile (cu comisioane de sute de milioane), și — nu în ultimul rând — firmele de consultanță și lobby care pregătesc terenul pentru „reformă”. Pe termen foarte lung, România pierde controlul asupra resurselor energetice tocmai în momentul în care Europa de Est devine teatru de competiție geopolitică între UE, SUA, Rusia și China pentru surse de energie și rute de transport.

Coincidență sau nu, lista exploratorie a fost prezentată la doar câteva săptămâni după ce președintele Nicușor Dan — matematician, nu politician de carieră — a criticat public „vânzarea activelor strategice fără dezbatere națională”. Reacția coaliției: tăcere. Reacția presei mainstream: acoperire tehnică, fără analiză de impact pe termen lung. Reacția opoziției (AUR, SOS): critici generale, dar fără propuneri concrete de blocare legislativă.

Cronologia ridică întrebări: de ce acum, când prețurile energiei sunt volatile și când România este la un pas de a deveni producător major de gaze naturale? De ce „listă exploratorie” — un termen care sugerează că decizia nu e luată, dar care în limbajul birocratic înseamnă că procesul e deja în derulare? Și de ce ministrul Afacerilor Externe Oana Toiu, nu ministrul Finanțelor Alexandru Nazare, face anunțul — sugerând că decizia e politică, nu strict economică?

Modelul de privatizare treptată funcționează pentru că e invizibil: fiecare tranșă vândută pare mică, rezonabilă, justificată de „nevoi urgente”. Dar dacă privești întregul tablou — Petrom, Electrica, Transgaz, acum Hidroelectrica și Romgaz — modelul devine clar: statul român vinde bijuteriile de familie bucată cu bucată, sub pretextul reformei, pentru a acoperi deficite create de management politic dezastruos și corupție endemică. Iar când controlul strategic va fi pierdut, va fi prea târziu pentru „renegociere”.

Ce nu vi se spune în comunicatele oficiale: odată ce acțiunile sunt listate și vândute, revenirea la control majoritar de stat devine practic imposibilă — ar însemna răscumpărare la prețuri de piață mult mai mari, sau naționalizare (care ar declanșa crize diplomatice și procese internaționale). Vânzarea treptată nu e doar o strategie fiscală — e o cale fără întoarcere.