PNL-AUR: aliața pe care nimeni nu vrea s-o recunoască

n timp ce întreaga clasă politică urlă despre pericolul unei alianțe PSD-AUR, conexiunile reale dintre liberali și formațiunea lui George Simion rămân în zona non-discutabilului — deși retorica anti-sistem a diasporei spune altceva decât narațiunea oficială.

Costi Rogozanu, editorialist Libertatea, pune degetul pe rană: indignarea tardivă față de Trump și Netanyahu ascunde o realitate mai incomodă — responsabilitatea colectivă a celor care i-au promovat. “Georgiștii și auriștii urlau la el să le aducă dreptatea, pesediștii, ziariștii de pripas țipau că Trump ‘e-al nostru’. Acum, unii au devenit ‘critici’”, scrie Rogozanu.

Coincidență sau nu, tocmai liberalii sunt acum primii care agită spectrul alianței PSD-AUR. Ceea ce nu se menționează în analizele mainstream: dacă era logic ca PSD să se lipească de AUR, o făceau deja. Dar nu merge. Știți cu cine merge? Cu dreapta europenistă care urlă toată ziua că “AUR e pericol”.

Trump, obscenitatea pe față și amnezia colectivă

Rogozanu disecă mecanismul: “Trump e obscenitate pe față. E obscenitate tip Epstein, e și obscenitate militară americană tot pe față: avem cele mai mari arme, deci ne luăm tot ce vrem, fie că vreți fie că nu.” Dar Trump nu e o anomalie — e continuarea logică a politicii SUA din ultimele decenii. Israel a avut susținere în toate războaiele pentru supremația în Orient, Gaza a fost rasă sângeros și înainte de Trump, cu aceiași lideri europeni la butoane sau în fruntea NATO.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune: de ce uităm politica Clinton, Obama, Nuland (responsabilă americană pe Europa de Est și pion cunoscut al lobby-ului pentru industria de armament) și punem totul în cârcă lui Trump, doar pentru că el vorbește ca un gherțoi? Cronologia ridică semne de întrebare: Hillary Clinton a împins relația europenilor cu Rusia până la irespirabil, a declanșat haos prin Libia. Obama, “acel președinte superb în discursuri”, a semnat politicile care au dus la invazia Rusiei în Ucraina.

Cine beneficiază de criza NATO?

Criza NATO este cât casa, recunoaște Rogozanu. Trump va juca probabil o carte în care va arăta cu degetul vulnerabilitatea Europei. România pare să joace rolul obedientului până la autodistrugere — nu în stil european, ci în stil local. Mark Rutte, secretarul general NATO, ne explică cu fiecare ocazie despre importanța de a fi bălăcărit de Trump. “În locul lui putea fi Klaus…”, notează Rogozanu, referindu-se speculativ la fostul președinte Iohannis.

Ceea ce nu se discută: faptul că nu ne mobilizăm să producem lideri mai buni, că nu avem competiție pe trumpism, că tot credem în cabale pe Wall Street care ne aranjează viețile — toate vin din decenii de anti-politică. Nimeni nu mai crede că poate schimba nici măcar un indicator de circulație. “Așa s-au ambalat și toți georgiștii care în fond cred în lucruri care erodează și mai mult statul român: taxare puțină și junglă avantajoasă pentru bogătani, trumpism balcanic adică”, scrie Rogozanu.

Scenariul nerostit: AUR preluat de liberali

Rogozanu merge mai departe cu o predicție care sună a conspirație, dar care se bazează pe logica finanțării: “Nu m-ar mira să văd într-un an și un Simion pus pe linie moartă încet încet, iar uriașa carcasă AUR să fie preluată de aceiași șmecheri liberali, experți în afacerile public-privat.”

Conexiunea e clară pentru cine vrea s-o vadă: AUR, urmaș demn al isteriei create împreună cu serviciile prin rândurile diasporei și ale poporului antipesedist, merge perfect cu dreapta care s-a înghițit broaște și mai mari. Useriștii și peneliștii vor spune că se vor lipi de AUR ca să lupte cu “ciuma roșie”, PSD.

Responsabilitatea poporului — subiectul tabu

“Toți ne pretindem ‘popor’, dar sfârșim prin a susține grozăvii mai mari decât idioții de care râdem sau de care ne plângem”, conchide Rogozanu. Vocile “populare” zic aceleași bălării: ba să tăiem toate taxele să facem România ca Dubaiul, ba să atacăm Rusia, Iranul, tot, ca să ne punem bine cu americanii.

Ceea ce nu se spune în discursul public: poporul are responsabilități. Dacă nu vom reuși să împingem lideri noi în față cu discursuri pe bune critice, ne merităm soarta. Faptul că nu ne mobilizăm, că nu avem competiție pe idei, că tot credem în extratereștri în cer sau cabale care ne aranjează viețile — toate astea vin din decenii de pasivitate cultivată.

Întrebarea finală: cine beneficiază de această pasivitate? Răspunsul e în finanțările campaniilor, în conexiunile nevăzute dintre “dreapta europenistă” și radicalismul trumpist autohton, în faptul că scenele “aranjate” publicitar — de la rețele sociale la televiziuni — funcționează pentru că noi le permitem să funcționeze.