Grafomanii AI: cine profită de invazia „analiștilor”
n timp ce atenția publică e concentrată pe amenințările vizibile ale inteligenței artificiale, un fenomen mai subtil și mai periculos își face simțită prezența: proliferarea „analiștilor” care își asumă pe nume propriu conținut generat de ChatGPT, Claude, Gemini sau Grok, transformând rețelele sociale într-un câmp de luptă al ingineriei sociale algoritmice. Ceea ce oficialii prezintă drept „democratizarea accesului la cunoaștere” ascunde de fapt o preluare în forță a spațiului public de dezbatere — nu de către oameni, ci de către modele de limbaj antrenate pe seturi de date a căror origine și orientare ideologică rămân opace.
Bogdan Comaroni, cunoscut pentru analizele sale neconvenționale, trage un semnal de alarmă asupra acestei tendințe îngrijorătoare. În viziunea sa, acești „grafomani AI” — dependenți de scroll care anterior erau mânați de impulsuri primitive — au descoperit o nouă sursă de validare: teorii preluate direct din „Peștera lui Platon” digitală, pe care le „alegorisează” halucinogen și le prezintă drept gândire proprie. Coincidență sau nu, acest val de conținut sintetic apare exact în momentul în care platformele mari de social media anunță „măsuri împotriva dezinformării” — dar cine definește ce e dezinformare când algoritmii preiau narațiunea?
Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este mecanismul prin care aceste instrumente AI — prezentate drept „neutre” și „obiective” — de fapt injectează bias-uri subtile în fiecare răspuns generat. Comaroni observă că acești „doi neuroni digitali — 0 și 1″ se regăsesc în cei doi neuroni biologici ai purtătorilor „ilegali de creiere”, pe care îi hăcuiesc cu o precizie care ridică semne de întrebare: este vorba despre incompetență tehnologică a utilizatorilor sau despre un design deliberat al platformelor?
Cronologia este revelatoare: odată cu lansarea în masă a instrumentelor generative (2022-2023), asistăm la o explozie de „analize profunde” pe teme complexe — geopolitică, filosofie, economie — semnate de persoane fără credențiale în domeniile respective, dar cu acces la LLM-uri capabile să producă texte care sună convingător. Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: cui profită această democratizare aparentă? Răspunsul ar putea fi găsit în modelele de business ale companiilor tech: cu cât mai mult conținut generat automat, cu atât mai puțin cost pentru producția de „engagement”, cu atât mai multe date pentru antrenarea următoarei generații de algoritmi.
Comaroni folosește o metaforă brutală: AI-ul „se suie la capul lu’ Ion (unde toate sinapsele dorm)” și preia rețelele „neuronal-marxist-progresiste”, băgând inginerie socială „de-i dă să cânte lui Anton Rog: ‘Livin’ on a Prayer’, varianta CyberInt”. Dincolo de stilul colorat, observația e profundă: instrumentele prezentate drept neutre servesc de fapt agende ideologice specifice, programate în arhitectura lor de bază prin selecția datelor de antrenament și prin „alignment”-ul impus de creatorii lor.
Fenomenul „grafomanilor AI” nu e doar o curiozitate culturală — e un experiment social în timp real, cu implicații pentru viitorul dezbaterii publice. Când distincția dintre gândire umană și output algoritmic devine imposibil de făcut, cine mai controlează narațiunea? Și mai important: cine beneficiază de confuzia rezultată?