Petrișor Peiu: De ce trebuie să cadă Guvernul Bolojan
uvernul Bolojan nu este doar o coaliție politică — este o construcție care perpetuează un model despre care foarte puțini vorbesc deschis: responsabilitatea diluată până la dispariție. Petrișor Peiu, analist politic independent, pune pe masă o întrebare pe care mass-media tradițională preferă să o evite: dacă PSD, PNL, USR și UDMR poartă în egală măsură răspunderea pentru măsurile de austeritate, de ce doar numele lui Bolojan apare în titluri?
„Guvernul Bolojan este în egală măsură Guvernul PNL, al PSD, al USR și al UDMR, așa cum guvernele anterioare au fost în egală măsură ale partidelor care le-au format”, scrie Peiu într-o analiză care pune degetul pe rană. PSD, PNL, USR și UDMR au votat umăr la umăr pentru creșterea TVA-ului de la 19% la 21%, pentru impozitul pe dividende de 16%, pentru reducerea cu 20% a personalului din sectorul public. Toate aceste măsuri au fost prezentate drept „necesare pentru echilibrarea bugetului” — dar ce nu se spune este că fiecare dintre aceste partide și-a negociat propriile excepții și facilități pentru clientela electorală.
Ceea ce Peiu subliniază — și ce devine evident când privești cronologia — este că acest model de „coaliție largă” nu este o soluție de criză, ci o strategie de supraviețuire politică. Când răspunderea este împărțită la patru, nimeni nu poate fi tras la răspundere individual. Coincidență? Sau un mecanism bine calibrat pentru a proteja clasa politică de furia electoratului?
„Este nevoie de un spațiu public limpede și de un orizont cât se poate de clar”, continuă Peiu. Dar cum poți avea claritate când patru partide cu agende diferite conduc simultan? Când USR promovează reforme anticorupție, dar votează alături de PSD pentru creșteri de taxe care lovesc clasa de mijloc? Când PNL vorbește despre liberalism economic, dar susține un deficit bugetar de 9% din PIB — cel mai mare din Uniunea Europeană?
Contextul internațional adaugă un strat suplimentar de complexitate. România se află sub procedură de deficit excesiv din partea Comisiei Europene. Presiunea pentru ajustări fiscale vine nu doar din interior, ci și din Bruxelles. Dar cine beneficiază de această presiune externă? Partidele din coaliție pot acum să arunce vina pe „cerințele UE”, scăpând de responsabilitatea politică directă. Un scenariu convenabil, dacă nu chiar prea convenabil.
Peiu nu inventează o teorie a conspirației — el doar pune întrebările pe care jurnalismul mainstream le evită. De ce un guvern cu patru partide diferite funcționează mai bine decât unul cu două? Sau nu funcționează deloc, dar supraviețuiește tocmai pentru că nimeni nu poate fi vinovat individual? Și dacă acest model este atât de eficient, de ce România continuă să aibă cele mai slabe indicatori economici și sociali din UE?
Răspunsul, sugerează Peiu, nu stă în competența tehnică a guvernului Bolojan, ci în structura sistemului politic românesc post-2024. Un sistem în care partidele au învățat că este mai sigur să guvernezi împreună — chiar dacă nu faci nimic — decât să riști să fii singur la putere și să porți toată responsabilitatea.
Ce nu se spune în comunicatele oficiale este că acest guvern „de uniune națională” nu a fost format pentru a salva România de o criză, ci pentru a salva partidele de la o prăbușire electorală. Sondajele din martie 2026 arată că AUR — partidul care nu face parte din coaliție — a ajuns la 19-35%, depășind atât PSD, cât și PNL. Coincidență? Sau rezultatul firesc al unei strategii politice care pune supraviețuirea partidului înaintea interesului național?
Petrișor Peiu nu cere doar căderea guvernului Bolojan. El cere un spațiu public în care responsabilitatea să fie clară, în care fiecare partid să răspundă pentru propriile decizii, în care cetățeanul să știe exact cine a votat pentru ce. Un ideal frumos — dar unul pe care clasa politică actuală pare hotărâtă să îl evite cu orice preț.