NATO refuză să sprijine SUA în conflictul cu Iranul: cine plătește?

liații europeni din NATO refuză să pună la dispoziția Statelor Unite bazele militare pentru operațiuni împotriva Iranului — în timp ce Washington continuă să finanțeze aproape 70% din bugetul Alianței. Ceea ce mass-media prezintă drept „prudență diplomatică” ridică o întrebare pe care puțini îndrăznesc s-o pună: cine beneficiază cu adevărat de această structură?

Alex Marlow, redactor-șef al Breitbart, a discutat joi în emisiunea sa despre momentul de cotitură pe care îl traversează NATO. „Nu ne lasă să folosim bazele, plătim prea mult, se bazează pe noi pentru securitatea lor — dar noi, de fapt, nu avem nevoie de ei deloc”, a subliniat Marlow, reflectând o frustrare tot mai vizibilă în cercurile conservatoare americane.

Refuzul aliaților europeni de a sprijini operațiunile SUA în Golful Persic vine în contextul în care România — membră NATO din 2004 — găzduiește la Kogălniceanu cea mai mare bază NATO din Europa, în construcție cu fonduri mixte americano-române. Ironia nu scapă observatorilor: țările est-europene, care au investit masiv în infrastructura militară a Alianței, asistă acum la tensiuni transatlantice generate tocmai de statele vest-europene care au profitat decenii la rând de umbrela de securitate americană.

Cronologia ridică semne de întrebare. În martie 2025, administrația de la Washington a solicitat formal accesul la baze NATO pentru logistică și operațiuni de sprijin în eventualitatea unei escaladări cu Iranul. Germania, Franța și Italia — principalele economii europene — au refuzat, invocând „riscul de escaladare” și „necesitatea unei soluții diplomatice”. Coincidență sau nu, aceleași țări continuă să importe gaze naturale din Qatar și Emiratele Arabe Unite, state care mențin relații comerciale strânse cu Teheranul.

Ce nu se spune în rapoartele oficiale: Statele Unite contribuie cu aproximativ 16% din bugetul direct NATO, dar asigură peste 70% din capacitatea militară efectivă a Alianței — avioane, nave, sisteme de apărare antirachetă, sateliți de supraveghere. În schimb, doar 11 din cele 32 de state membre ating ținta de 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare. Cine beneficiază? Țările care economisesc miliarde anual pe apărare și le investesc în programe sociale generoase, în timp ce securitatea lor rămâne garantată de contribuabilul american.

Vocile care cer o reevaluare a angajamentului SUA față de NATO câștigă teren. De la Donald Trump la facțiuni din Partidul Republican, argumentul e simplu: dacă aliații refuză să sprijine interesele strategice americane când contează cu adevărat, ce rost mai are Alianța? Răspunsul oficial — „solidaritate transatlantică” — sună tot mai gol când vine vorba de acțiuni concrete.

Pentru România, situația e delicată. Baza de la Kogălniceanu, investiția în modernizarea armatei, achiziția de sisteme Patriot și F-16 — toate au fost justificate prin angajamentul NATO. Dar dacă Alianța se dovedește a fi un construct unilateral, în care fluxul de resurse merge într-o singură direcție, întrebarea devine legitimă: ce garanții reale oferă NATO țărilor de la flancul estic?

Deocamdată, Pentagonul nu comentează oficial tensiunile interne. Dar mișcările de pe teren vorbesc de la sine: relocarea de trupe americane din Germania către Polonia și România, reducerea exercițiilor comune cu statele vest-europene „necooperante”, creșterea investițiilor în parteneriate bilaterale directe. Arhitectura de securitate post-Război Rece se reconfigurează — și nu toată lumea va ieși câștigătoare.