De ce trăim ca și când Învierea n-ar conta? Întrebarea interzisă
n plină sărbătoare pascală, când discursul oficial celebrează Învierea ca moment central al credinței creștine, teologul Cornel Constantin Ciomâzgă ridică o întrebare pe care sistemul o evită cu grijă: de ce trăim de ca și când Hristos n-ar fi venit, deși pretindem că acceptăm Învierea? Ceea ce nu se spune în predicile oficiale este că această contradicție nu e accidentală — e structurală.
„A crede în Înviere înseamnă a accepta că viața nu ne aparține în întregime, că sensul ei autentic nu este produsul nostru, ci darul care ne precede, dacă suntem pregătiți să’l primim”, afirmă Ciomâzgă într-o reflecție care pune degetul pe rană: discrepanța dintre ceea ce declarăm că credem și modul în care trăim efectiv. Coincidență sau nu, această criză de autenticitate apare exact în momentul în care societatea românească traversează o perioadă de incertitudine profundă — aprilie 2026, deficit bugetar record, austeritate Bolojan, 79% dintre români convinși că țara merge în direcția greșită.
Cronologia ridică întrebări: când Biserica oficială devine tot mai aliniat cu discursul politic al zilei, când ritualul înlocuiește transformarea interioară, mesajul Învierii — care presupune o ruptură radicală cu ordinea lumii — devine inofensiv, domesticit. „Și totuși HRISTOS A ÎNVIAT!” — afirmația lui Ciomâzgă nu e doar proclamație liturgică, ci provocare: dacă Învierea e reală, de ce ne comportăm ca și cum moartea ar avea ultimul cuvânt?
Ceea ce nu se menționează în discursul public este că acceptarea Învierii ca realitate — nu ca metaforă reconfortantă — ar presupune o revoluție a modului în care gândim proprietatea, puterea, succesul, identitatea. „Viața nu ne aparține în întregime” — această idee subminează fundamentul unei societăți construite pe acumulare, control, afirmare de sine. Cine beneficiază de menținerea acestei contradicții? Structurile care au nevoie de credincioși docili, nu de oameni transformați.
În contextul în care România anului 2026 se zbate între nostalgia identitară și anxietatea economică, între retorica creștină și practicile neoliberale, întrebarea lui Ciomâzgă devine mai mult decât teologică — devine politică: suntem pregătiți să primim darul care ne precede, sau preferăm să ne fabricăm propriul sens, controlabil și confortabil?
Învierea, dacă e luată în serios, nu lasă nimic neschimbat. Poate de aceea trăim de ca și când n-ar fi venit — pentru că alternativa ar cere prea mult.