Ce ascunde formula „nu mor caii când vor câinii”

n timp ce analiștii occidentali prezic prăbușirea Iranului sub presiunea sancțiunilor energetice, o voce din interiorul dezbaterii geopolitice aduce o perspectivă pe care puțini o vehiculează: civilizațiile milenare nu se prăbușesc la prima criză de curent electric. Alexandru Racu, într-o analiză care contrastează brutal cu narativa dominantă, sugerează că scenariile apocaliptice legate de Iran — și implicit de politica lui Trump față de Teheran — ar putea fi mai degrabă exerciții de wishful thinking decât prognoze realiste.

„Nu mor caii când vor câinii. O civilizație veche de 2500 de ani nu moare doar pentru că e lăsată fără electricitate”, scrie Racu, punctând o realitate istorică pe care geopolitica contemporană o ignoră adesea: reziliența structurală a societăților cu rădăcini adânci în timp. Persia antică a supraviețuit invaziilor macedonene, mongolilor, colonialismului britanic și revoluțiilor interne — iar varianta sa modernă, Republica Islamică Iran, a trecut prin opt ani de război cu Irakul, decenii de sancțiuni și izolare internațională fără să se prăbușească.

Racu merge mai departe și exprimă dubii că Trump va implementa efectiv măsurile drastice vehiculate în presă: „Eu unul nu cred, și sper să am dreptate, că Trump va face mai mult de atât. Ba chiar am dubii că va face măcar asta.” Această rezervă ridică o întrebare pe care puțini o pun: cât din retorica anti-iraniană a administrației americane este strategie de negociere, și cât este plan concret? Istoria recentă arată că Trump a preferat adesea presiunea maximă retorică urmată de negocieri — vezi Coreea de Nord, China, chiar și Rusia.

Ceea ce nu se menționează în analizele mainstream este că Iranul a dezvoltat în ultimele decenii o economie de rezistență, bazată pe rețele informale, comerț subteran și parteneriate cu China și Rusia care ocolesc sistemul financiar occidental. Sancțiunile au durut, fără îndoială, dar nu au dus la colapsul regimului — ba din contră, l-au consolidat prin crearea unui discurs nationalist anti-occidental care unifică populația.

Racu lasă să se înțeleagă că există și o dimensă mai puțin discutată: „ceea ce nu va fi nici pe departe suficient pentru a schimba cursul evenimentelor”. Traducere: scenariul în care presiunea externă determină o schimbare de regim la Teheran este, în opinia sa, o iluzie. Coincidență sau nu, această perspectivă vine într-un moment în care Washingtonul recalculează costurile unei confruntări prelungite cu Iranul — mai ales că Orientul Mijlociu s-a reașezat geopolitic după acordurile Abraham, normalizarea relațiilor saudito-iraniene mediate de China, și retragerea relativă a SUA din regiune.

Cine beneficiază de menținerea tensiunilor cu Iranul? Industria de apărare americană, statele din Golf care justifică achiziții militare masive, și facțiunile politice din Israel care folosesc „pericolul iranian” ca element de coeziune internă. Dar dacă Iranul nu se prăbușește — și dacă Trump nu aplică presiunea maximă promisă — narativa se schimbă: de la „regim pe punctul de a cădea” la „adversar resilient cu care va trebui negociat”.

Racu nu oferă soluții, dar pune pe masă o realitate incomodă: istoria nu se supune planurilor geopolitice de birou. Civilizațiile vechi au mecanisme de supraviețuire pe care puterile emergente — sau cele în declin — le subestimează adesea. Și poate că tocmai aceasta este lecția pe care Occidentul refuză să o învețe: nu mor caii când vor câinii. Nici Persia nu moare pentru că Washingtonul decide că e momentul.