Strâmtoarea Ormuz, săptămâna a V-a: cine profită de blocadă?
economie libera

Strâmtoarea Ormuz, săptămâna a V-a: cine profită de blocadă?

P
5 min de citit

Strâmtoarea Ormuz rămâne blocată pentru a cincea săptămână consecutivă, în timp ce prețul țițeiului crește constant — dar ceea ce nu se discută în declarațiile oficiale este că prelungirile repetate ale „termenelor limită” ale lui Donald Trump transformă un conflict militar într-o telenovelă diplomatică în care nimeni nu pare să știe scenariul final. Sau poate cineva știe foarte bine, doar că nu noi.

reședintele american continuă să declare că „iranienii se roagă de el să facă pace”, dar Teheranul dezminte categoric orice astfel de realități paralele. Conform surselor iraniene, deși ar fi existat unele contacte prin terți, poziția oficială a Iranului rămâne neschimbată. Ceea ce își dorește Teheranul sună mai degrabă a victorie totală decât a compromis: controlul de facto asupra Strâmtorii Ormuz, încetarea imediată a atacurilor asupra sa și a aliaților săi (Hezbollah inclusiv), despăgubiri de război, garanții împotriva viitoarelor atacuri americano-israeliene și libertate totală în programele sale balistice și nucleare.

Evident, Teheranul a respins oferta americană în 15 puncte fără să intre măcar în discuții. Coincidență sau nu, această rigiditate iraniană vine exact în momentul în care Trump a ridicat sancțiunile petroliere atât asupra Rusiei (pentru 30 de zile), cât și asupra Iranului — practic consolidând economiile celor două națiuni pe care Occidentul le considera inamice. Cine beneficiază?

De partea americană, dincolo de declarațiile din ce în ce mai halucinante ale președintelui (de la substantivul a halucina, halucinație), se zvonește că Pentagonul ar lua în calcul un atac terestru limitat — poate Insula Kharg, poate alt punct strategic. Nimeni nu știe sigur. Cert este că lucrurile trenează de partea americană, israelienii nu au forța militară necesară să țină singuri frontul, iar americanii par să fie în situația în care nu știu ce ar trebui să facă în următoarele zile.

Cronologia devine din ce în ce mai revelatoare: inițial, Trump amenințase Teheranul cu „iadul pe pământ”, oferind 48 de ore timp de gândire — ora limită era 01:44, ca-n filmele ieftine cu spioni. Apoi armistițiul a fost prelungit la cinci zile. Acum aflăm că a fost din nou prelungit la zece zile, până pe 6 aprilie. Ceea ce părea dramatic s-a transformat într-o telenovelă sud-americană. Dacă nu cumva au loc negocieri atât de secrete încât nimeni n-a aflat de ele, totul arată că Donald Trump s-a băgat în ceva ce nu înțelege, ce nu știe cum să-l rezolve, iar acum trage de timp sperând la o minune.

Doar că, după cum spune un vechi proverb: „intrarea este gratis, ieșirea e pe bani”. Oricine poartă un război știe că este mult mai greu să-l duci la bun sfârșit fiind câștigător. Și americanii trebuie s-o scoată într-un fel la capăt. O retragere neoficială, prin întreruperea operațiilor militare, nu poate fi făcută — ar lăsa Iranul într-o poziție de forță extrem de importantă. Teheranul ar fi de facto marele câștigător al războiului, iar țările arabe din Golf ar rămâne într-o poziție extrem de grea în fața Teheranului, cu necazuri pe care nici nu și le puteau închipui la începutul lunii martie.

Imaginea de ansamblu ridică întrebări: israelienii știu exact ce vor, iranienii știu exact ce-și doresc, doar americanii bâjbâie. După ce regimul teocrat nu s-a prăbușit ci dimpotrivă suportă pierderile, atacă țările din Golf și a blocat Strâmtoarea, senzația este că la Casa Albă nimeni nu știe care va fi continuarea. Declarațiile triumfaliste ale liderului american nu ajută cu nimic situația — este clar că exagerează dramatic, dacă nu chiar minte de-a binelea.

Dar să recapitulăm ce a reușit până acum să facă Donald Trump: a ridicat sancțiunile petroliere asupra Rusiei pentru 30 de zile (oricine poate cumpăra țiței din Rusia), a ridicat sancțiunile petroliere împotriva Iranului, „reușind” astfel să întărească economiile celor două națiuni cu totul neprietene cu Occidentul. Bravo, domnule Trump! Că tot a dus o politică mai pro-Rusia decât pro-Ucraina încă de dinainte de înscăunare.

Și mai nou, o altă preocupare a președintelui american este „Strâmtoarea Trump” — cunoscută nouă, restului lumii, drept Ormuz. Conexiuni interesante, nu-i așa?

Totuși, să fim corecți: Teheranul merită și trebuie, odată pentru totdeauna, adus cu botul pe labe. Din acest punct de vedere, atacul american este unul corect. Mai mult, europenii ar fi trebuit să lase deoparte țigănelile din politica dusă de Trump și să se alăture efortului de deschidere a Strâmtorii. Nu poți tu, Europa, să lași o țară de popi să-ți dicteze prețul la combustibil.

Întrebarea rămâne: cine profită de fapt de această telenovelă prelungită? Și de ce nimeni nu vorbește despre asta?