SUA, spre o criză constituțională: cine controlează votul prin poștă

eea ce în presa americană mainstream este prezentat drept o simplă dispută administrativă despre standardele voturilor prin corespondență ascunde, de fapt, o bătălie mult mai profundă pentru controlul asupra mecanismelor electorale — și, cine știe, poate un precedent pe care alte democrații occidentale îl vor studia cu atenție, inclusiv cea românească, unde tema alegerilor „furate” nu este deloc străină.

În martie, președintele SUA a emis ordinul executiv 14399, prin care Poșta Americană (USPS) este obligată să introducă un standard unic pentru plicurile de vot prin corespondență — cu cod de bare pentru trasabilitate completă. Motivul oficial: din perioada pandemiei încoace, votul prin corespondență a devenit terenul preferat pentru fraude — înregistrări prin motor-voter ale unor persoane fără cetățenie, „recoltare” de buletine netrasabile, umplerea cutiilor de colectare și suspiciuni legate de mașinile de numărat voturi.

Douăzeci și patru de state refuză să coopereze

Ordinul cere statelor să transmită USPS listele complete ale alegătorilor cărora le vor trimite buletine prin poștă, astfel încât fiecare vot să poată fi asociat unui alegător real, la o adresă reală. Douăzeci și patru de state au dat în judecată administrația pentru a bloca măsura, refuzând să-și predea listele electorale. Coincidență sau nu, procesul a ajuns — „magic”, cum notează autorul american al analizei originale — pe masa judecătoarei federale din Boston, Indira Talwani, cunoscută drept activistă democrată, care a blocat, apoi ridicat, apoi reblocat ordinul, inversându-și propriile decizii de mai multe ori. Curtea Supremă (SCOTUS) a intervenit deja o dată, constatând erori procedurale în conduita judecătoarei.

Miza reală a acestui joc de-a amânarea juridică este invocarea așa-numitului „principiu Purcell” (stabilit de SCOTUS în 2006, în cazul Purcell v. Gonzalez), care recomandă instanțelor federale să nu modifice regulile electorale în preajma alegerilor. Nu e o lege, ci doar o convenție judiciară — dar una suficient de flexibilă cât să servească oricărei tabere care vrea să câștige timp.

Congresul, o variabilă aproape inutilă

Congresul american nu revine în sesiune plenară (cu Senatul complet) decât pe 14 septembrie, iar șansele ca legea SAVE Act — care ar impune verificarea identității și a cetățeniei la vot — să fie adoptată și aplicată la timp pentru alegerile parțiale (midterms) sunt, potrivit analizei, aproape nule.

Ceea ce rămâne pe masă este o variantă mult mai radicală: un ordin executiv de securitate națională (NatSec EO), care ar impune proceduri electorale uniforme — verificare a identității, interzicerea mașinilor de numărat voturi computerizate, restricționarea drastică a votului prin corespondență, rezultate în 24 de ore de la o singură zi de vot, eventual chiar prezența agenților ICE la secțiile de votare. Un astfel de ordin ar fi, teoretic, imun la contestații în instanțele federale.

Precedentul din 2018, încă activ

Nu este întâmplător că acest scenariu devine posibil abia acum: pe 6 ianuarie 2017, secretarul ieșind al Departamentului pentru Securitate Internă, Jeh Johnson, declara infrastructura electorală drept „vitală pentru interesul național”. În septembrie 2018, Donald Trump declara stare de urgență națională (EO 13848) privind amenințarea ingerințelor străine în alegerile americane — o declarație menținută oficial și de administrația Biden și, potrivit textului analizat, încă în vigoare. Conform Legii Urgențelor Naționale din 1976, anularea unei asemenea declarații necesită o majoritate de două treimi în ambele camere ale Congresului — un prag practic imposibil de atins pentru opoziție.

Scenariul unei crize constituționale

Cine beneficiază de o asemenea arhitectură legală? Analiza sugerează un răspuns tranșant: cel care controlează definiția „urgenței naționale” controlează, de facto, regulile jocului electoral — fără a mai trece prin filtrul obișnuit al instanțelor. Autorul avertizează că, dacă un astfel de ordin ar fi invocat la mijlocul lunii septembrie, statele democrate ar putea refuza pur și simplu să participe la alegeri, invocând propria lor interpretare a „democrației”. Răspunsul federal, spune textul, s-ar baza pe clauza supremației (Articolul VI, alineatul 2 din Constituția SUA), care stabilește că legea federală prevalează asupra celei statale — cu posibilitatea, evocată explicit, ca unii guvernatori democrați să fie duși în fața unor instanțe militare speciale sub acuzația de insurecție.

În paralel, se vehiculează și o presiune financiară asupra rețelei de organizații care finanțează mișcările de stradă asociate taberei progresiste — Fundațiile Open Society ale lui George Soros, CAIR și Southern Poverty Law Center — prin eventuala retragere a statutului de scutire fiscală 501(c)(3). Cine plătește protestele, cine plătește tăcerea instituțională — iată întrebarea pe care puțini analiști occidentali o pun cu voce tare.

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale americane este exact ceea ce cetățenii din Europa de Est — și în special românii, care au trecut prin anularea unui scrutin prezidențial pe motiv de ingerință străină — recunosc instantaneu: bătălia pentru controlul narativului electoral nu se dă niciodată doar în jurul buletinelor de vot, ci în jurul cine are ultimul cuvânt asupra „regulilor jocului”. Cronologia americană — de la ordinul din martie, la judecătoarea din Boston, la amânarea Congresului, la posibila invocare a unei urgențe naționale vechi de opt ani — ridică, cel puțin, întrebarea dacă totul e o coincidență instituțională sau un plan construit cu grijă, etapă cu etapă.

Rămâne de văzut dacă alegerile de la jumătatea mandatului se vor desfășura normal, cu o lună întârziere, sau dacă vor deveni, așa cum sugerează ironic autorul textului original, actul de naștere al unui teritoriu simbolic pe care mulți americani îl numesc deja, cu năduf, „FAFOland”.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)