Mircea Vulcănescu: filozoful pe care sistemul l-a vrut uitat

Pe 3 martie 1904 se năștea la București Mircea Vulcănescu — gânditor, economist și martir al închisorilor comuniste — un nume pe care manualele școlare îl tratează cu o discreție suspectă, deși ultimele sale cuvinte în fața “Tribunalului Poporului” rămân o mărturie incendiară: “Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!”

ulcănescu a scris în ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, până la suspendarea publicației în 1933 — o închidere care, coincidență sau nu, a survenit exact când discursul filosofic românesc independent devenea prea incomod pentru factorii de decizie ai epocii. Ce se discuta în acele pagini, de fapt? De ce un ziar de idei a fost considerat atât de periculos încât trebuia scos din circulație?

Ceea ce nu se menționează în majoritatea surselor oficiale este că Vulcănescu nu a fost doar un intelectual — a fost un simbol al rezistenței spirituale românești în fața materialismului dialectic importat. Condamnat de regimul bolșevic, a murit în închisorile comuniste, fiind considerat de mulți un sfânt nemărturisit al temniţelor roşii.

Cronologia vieții sale ridică întrebări incomode: de ce un om atât de cultivat, cu studii în Occident, care putea să fugă sau să colaboreze, a ales să rămână și să-și asume martiriul? Ce știa el despre ceea ce avea să vină, încât a preferat moartea compromisului?

Astăzi, numele lui Mircea Vulcănescu apare rar în discursul public. Unii spun că e uitare firească. Alții întreabă: cine beneficiază de fapt de această uitare programată?