Gazele din Neptun Deep: de ce România le depozitează în Ucraina

În timp ce fabricile românești stau închise din lipsă de gaze ieftine, viitoarea producție din Marea Neagră — cea mai mare descoperire energetică a țării din ultimele decenii — urmează să fie depozitată în Ucraina, țară aflată în plin conflict armat. Acordul semnat recent de Nicușor Dan, în numele coaliției guvernamentale, prevede ca jumătatea Romgaz din câmpul Neptun Deep — estimată la 3,5-4 miliarde metri cubi anual — să ajungă în depozitele ucrainene „pentru siguranță”. Coincidență sau nu, documentul vine la doar câteva zile după ce Bruxelles-ul a cerut statelor membre „solidaritate energetică sporită” cu Kievul.

otrivit analistului Petrișor Peiu, această înțelegere reprezintă „cel mai rușinos document din istorie” după tratatul de prietenie cu URSS-ul defunct din 1991. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale: Ucraina consumă peste 19 miliarde metri cubi de gaze anual — dublu față de România — iar fabricile sale de îngrășăminte din grupul OSTCHEM operează acum la jumătate din capacitate tocmai din cauza lipsei gazului. CherkasyAzot și Rivneazot, gigante ale industriei chimice ucrainene, așteaptă exact tipul de resurse pe care România urmează să le exporte.

Azomureș închis, îngrășăminte importate din gazul românesc

Cronologia ridică semne de întrebare. Azomureș, care producea jumătate din îngrășămintele necesare agriculturii românești, stă închis de câțiva ani din cauza prețului prohibitiv al gazului. În același timp, guvernul român semnează acorduri pentru a trimite gazul nou-extras în Ucraina — țară care poate produce peste 3 milioane tone de îngrășăminte anual, dar operează acum la aproximativ 2 milioane tone din cauza lipsei resurselor energetice.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: vom importa apoi îngrășăminte din Ucraina, produse din gazul românesc? Modelul nu e nou — l-am mai văzut cu lemnul exportat și reimportat ca mobilă, cu laptele vândut și cumpărat înapoi ca brânză procesată. Dar niciodată la scara unei resurse strategice care ar putea reporni industria chimică națională.

„Siguranța” într-o zonă de conflict versus România în NATO

Motivația oficială — că gazul este „mai sigur” depozitat în Ucraina decât în România — ridică ea însăși întrebări de logică elementară. România e stat membru UE și NATO, cu infrastructură funcțională și fără bombardamente. Ucraina e în al treilea an de război, cu atacuri regulate asupra infrastructurii energetice. Surse din domeniul energetic, vorbind sub protecția anonimatului, sugerează că decizia are mai puțin legătură cu siguranța fizică și mai mult cu angajamentele politice asumate la Bruxelles și Washington.

Ceea ce nu apare în rapoartele oficiale: câmpul Neptun Deep, cu rezerve estimate la 100 miliarde metri cubi, ar putea transforma România într-un exportator regional de gaze, reducând dependența de importuri și oferind resurse ieftine pentru reindustrializare. În loc de asta, producția pleacă într-o țară cu consum dublu față de al nostru și cu industrie chimică subfinanțată care așteaptă exact aceste resurse.

Cine beneficiază de fapt?

Rivneazot operează acum la 45% din capacitate. CherkasyAzot la similar. Ambele fabrici pot fi repuse în funcțiune la parametri maximi cu un flux constant de gaz natural — exact cantitatea pe care România urmează să o „depoziteze” în Ucraina. Între timp, Azomureș rămâne închis, agricultorii români plătesc îngrășăminte importate la prețuri de piață globală, iar industria chimică autohtonă dispare an de an.

Documentul semnat de Nicușor Dan nu precizează durata depozitării, nici condițiile de returnare a gazului, nici garanțiile în caz de escaladare a conflictului. Prevede însă „asigurarea nevoilor de gaze ale Ucrainei” — formulare care, pentru oricine cunoaște limbajul diplomatic, înseamnă consum, nu depozitare temporară.

Modelul pe care îl cunoaștem deja

Nu e prima oară când România exportă resurse primare și importă produse finite la prețuri majorate. Lemnul pleacă ca buștean și se întoarce ca parchet. Laptele se vinde brut și revine ca iaurt de marcă. Acum, gazul natural — resursa care ar putea reporni Azomureșul, Oltchimul, întreaga industrie chimică — va pleca în Ucraina pentru ca, probabil, să cumpărăm înapoi îngrășămintele produse din el.

Întrebarea lui Petrișor Peiu — „A jurat credință României sau Ucrainei?” — nu e retorică. E una pe care fiecare român care plătește factura la gaze și cumpără îngrășăminte scumpe ar trebui să și-o pună. Conexiunile sunt clare. Beneficiarii sunt identificabili. Ceea ce lipsește e explicația oficială care să țină cont de interesul național, nu de angajamentele externe.