China învață lecții din Iran: ce ascunde postarea militară de pe X

rmata Populară de Eliberare a Chinei a publicat pe contul oficial de X cinci lecții extrase din atacul SUA-Israel asupra Iranului — o mișcare diplomatică neobișnuită care ridică semne de întrebare despre adevăratele calcule strategice din Beijing și Moscova. „Cea mai costisitoare eroare de calcul: credința oarbă în pace”, sună una dintre lecții, enunțată sec, fără comentariu. Coincidență sau pregătire pentru ceea ce urmează?

Dughin și „ortodoxia nucleară”: când fanatismul devine doctrină

Alexander Dughin, ideologul care a măcinat dispariția Occidentului cu mult înainte de 2022, avertizează elitele de la Moscova și Beijing: războiul din Iran este doar ușa prin care Occidentul va intra apoi în camera Rusiei și Chinei. Dughin este arhitectul conceptului de „ortodoxie nucleară” — o doctrină care, tradusă din limbajul pretențios academic, sună astfel: „Dumnezeu m-a delegat să fac astfel încât tu să nu exiști”. Nu pentru că ți-am furat ceva sau te-am atacat, ci pentru că divinitatea a decis că doar noi merităm să mai locuim pe această scară de bloc. Pentru că noi suntem credincioși, iar tu nu.

Aceasta este definiția dintotdeauna a fanatismului. Regretatul Amos Oz spunea că un fanatic e cel care îți transmite, convins că e trimis de zei: „Dacă nu te schimbi ca să fii ca mine, mai bine să nu exiști”.

Supărarea lui Dughin pe Kremlin: de ce nu apără Iranul?

Ideologul îi face lași, indirect dar sonor, pe cei de la Kremlin. Pentru că nu sunt în stare să apere Iranul. Dacă Iranul cade, vor urma Rusia și China, spune Dughin. Evenimentele din aceste zile sunt importante ca semnificație — nu doar ca spectacol militar, ci ca test al determinării marilor puteri de a-și apăra sferele de influență. Ceea ce nu se spune în rapoartele oficiale: acest conflict nu e despre Iran, ci despre cine controlează viitoarea ordine mondială.

Tehnologia chineză i-a reperat pe protestatarii din Iran

Cercetătoarea Zineb Riboua explică: „Iranul trebuie înțeles ca pilonul central al unei ordini regionale pe care Beijingul a construit-o. Economia Iranului funcționează acum cu bani chinezi, iar ambele capitale știu acest lucru. De aceea, atacul SUA asupra Iranului are legătură, de fapt, cu China”.

Detaliile specifice ridică întrebări incomode:

1. Furnizorii chinezi au transportat peste 1.000 de tone de perclorat de sodiu — ingredient-cheie pentru propulsia rachetelor — către un port iranian, suficient pentru a reconstrui o parte substanțială din stocul de rachete balistice pe care Israelul le-a distrus anul trecut. Cine a autorizat aceste transporturi și de ce nu au fost oprite?

2. Tehnologia de supraveghere prin care regimul Khamenei i-a reperat pe protestatarii din decembrie 2025 este produsă și organizată la Teheran de chinezi. Sistemele de recunoaștere facială și monitorizare în masă — aceleași folosite în Xinjiang împotriva uigurilor — au ajuns să țină sub control populația iraniană.

3. China cumpără peste 80% din exporturile de țiței ale Iranului la prețuri foarte reduse. Transporturile sunt efectuate de o flotă fantomă de tancuri petroliere care își opresc transponderele. Din 2021, valoarea cumulată a acestor achiziții a depășit 140 de miliarde de dolari. Acest lucru face din China principalul motiv pentru care Republica Islamică nu a dat faliment. Conexiunea e clară: fără Beijing, Teheranul s-ar prăbuși economic în câteva luni.

Rolul lui Donald Trump: drumul spre Pacific trece prin Teheran

Cercetătoarea Riboua conchide: „Atacurile lui Trump sunt prima mișcare a unui președinte american care pare să înțeleagă că drumul spre Pacific trece prin Teheran”. Chiar și criticul categoric al lui Trump, Thomas L. Friedman, recunoaște: „Sper că acest efort de a răsturna regimul clerical din Teheran va avea succes. Este un regim care își ucide poporul, destabilizează vecinii și a distrus o mare civilizație”.

Friedman scrie în The New York Times că trăim „momentul cel mai plastic și imprevizibil din Orientul Mijlociu de la Revoluția Islamică din 1979. Totul — și opusul său — este posibil”. Iar opusul „totului”, în Orientul Mijlociu, nu este „nimicul”, ci haosul, deseori.

Cele cinci lecții ale armatei chineze: pregătire sau avertisment?

Armata chineză a publicat marți pe X cinci lecții extrase din atacurile SUA-Israel asupra Iranului. Acestea sunt:

1. Cea mai mortală amenințare: inamicul din interior.
2. Cea mai costisitoare eroare de calcul: credința oarbă în pace.
3. Cea mai rece realitate: logica puterii de foc superioare.
4. Cel mai crud paradox: iluzia victoriei.
5. Încrederea supremă: încrederea în sine.

Postarea nu conține niciun comentariu suplimentar. Doar enumerarea rece a lecțiilor. Ce mesaj transmite Beijing prin această comunicare neobișnuită? Cui este adresată de fapt?

Simon Sebag Montefiore: „Ar fi o lovitură pentru lumea închisă”

Istoricul britanic Simon Sebag Montefiore a dedicat o analiză amplă viitorului Iranului, scrisă înainte de declanșarea războiului propriu-zis. „În imaginația populară, revoluțiile sunt făcute de mulțimi curajoase care asaltează palate și fortărețe, dar aceasta este o iluzie. Este extrem de dificil pentru mișcările populare să răstoarne tiraniile care dispun de forțe de securitate loiale și brutale, atâta timp cât aceste forțe sunt dispuse să folosească violența maximă”, scrie istoricul.

Montefiore amintește că revoluțiile de succes necesită, în general, un lider clar ca punct de raliere — un Khomeini, un Nelson Mandela sau un Corazon Aquino. Khomeini, viclean și impenetrabil, a reușit să construiască o largă coaliție de liberali, stângiști și islamiști, care i-a conferit o putere uimitoare și i-a permis să preia controlul în 1979.

Și el crede că Rusia și China nu au niciun interes ca o nouă putere să vină în Teheran. O schimbare de putere reală în Iran „nu numai că ar schimba complet geopolitica Orientului Mijlociu, dar ar duce și la revoluții în alte părți. Ar fi un impuls pentru lumea deschisă a democrațiilor liberale și o lovitură pentru lumea închisă a Chinei și Rusiei”, spune istoricul.

„Un Iran dependent este un Iran util”

La întrebarea „Cât mai durează războiul?” răspunsul nu se află doar în Teheran, la Tel Aviv, Dubai sau Washington. Ci și la Moscova și, mai ales, la Beijing. Așa cum spune, sintetic și memorabil, Zineb Riboua: „Beijingul furnizează Republicii Islamice instrumentele necesare pentru a supraviețui respingerii din partea propriului popor. De ce? Pentru că un Iran dependent este un Iran util”. Ceea ce se aplică unui Iran dependent de orice altă mare putere.

Revoluția din 1979 care a adus la putere regimul fanatic și criminal al clericilor din Iran nu a venit din senin. Țara ajunsese o colecție de sfidări și corupție ale unei elite protejate de șahul Mohammad Reza Pahlavi, tatăl actualului pretendent, prințul iranian Reza Pahlavi. De pildă, Iranul nu avea drumuri, dar avea importuri costisitoare de branduri occidentale de mașini. Pe marginea deșertului, descria marele reporter polonez Ryszard Kapuściński în anii ’70, rugineau sute de tiruri Mercedes, inutile și cumpărate pe bani grei de un Iran care era prizonierul marilor puterilor.

„Puterea este aceea care provoacă revoluția. Desigur, nu voit. Dar modul de guvernare devine până la urmă o provocare. Ce oare am făcut, se întreabă surprins conducătorul, că așa, dintr-odată, poporul parcă a înnebunit? A abuzat de răbdarea oamenilor, asta a făcut”, a scris reporterul. Astăzi, formula a fost valabilă și pentru Khamenei.

Ceea ce nu se spune în analizele mainstream: viitorul Iranului se decide la Moscova și Beijing, nu la Teheran. Cine beneficiază de haos? Cine pierde dacă vine stabilitatea? Răspunsurile la aceste întrebări vor modela Orientul Mijlociu pentru deceniile următoare.