Partidul Laburist britanic a spionat jurnaliști americani: coincidență?

Operativi politici din Partidul Laburist britanic au angajat o firmă de PR pentru a investiga șapte jurnaliști — printre care americanii Paul Thacker și Matt Taibbi — conform unui document marcat „STRICT PRIVAT ȘI CONFIDENȚIAL” scurs recent presei. Ce nu se spune în comunicatele oficiale: ancheta a vizat reporteri care investigau Center for Countering Digital Hate (CCDH), organizație creată de un think-tank laburist și condusă de Imran Ahmed, apropiat al lui Keir Starmer.

candalul a zguduit presa britanică săptămâna trecută. Un consilier apropiat al premierului Starmer a demisionat, iar guvernul de la Londra a lansat o anchetă internă. Dar dimensiunea transatlantică a operațiunii ridică semne de întrebare pe care nimeni din mainstream nu le pune: de ce un partid politic britanic investighează jurnaliști americani care scriu despre cenzura online?

Negare oficială, document confidențial

Când Paul Thacker a sunat pentru explicații, un oficial laburist a negat că jurnalistul ar fi fost țintă. Documentul scurs spune altfel: Thacker apare ca „persoană semnificativă de interes” după ce a început să investigheze CCDH în 2023. Firma APCO Worldwide — angajată de Josh Simons, pe atunci șef al think-tank-ului Labour Together, acum membru al Parlamentului — a monitorizat activitatea mai multor reporteri.

Simons a postat pe X că „APCO a fost rugată să investigheze un presupus hack ilegal”. Ciudat: memorandumul confidențial nu menționează niciun hack. Simons nu a răspuns la solicitările repetate de comentarii trimise atât la adresa guvernamentală, cât și la cea privată. Cine beneficiază de această tăcere?

CCDH: de la obscuritate la Casa Albă într-un an

Thacker a început să investigheze CCDH după ce a observat că New York Times și Washington Post îi citau ca „experți” în tot — de la vaccinuri la dezinformare, antisemitism, islamofobie, negarea schimbărilor climatice. Problema: nimeni din Washington DC — unde Thacker trăise un deceniu — auzise de ei sau de CEO-ul lor, Imran Ahmed.

Investigația din 2023 publicată în Tablet a dezvăluit conexiuni interesante: CCDH fusese creat de Labour Together, condus de Morgan McSweeney — arhitectul ascensiunii lui Keir Starmer și fostul său șef de cabinet (demis recent într-un scandal legat de Jeffrey Epstein). Atât Ahmed, cât și McSweeney au ascuns ani de zile legătura lor cu CCDH, deși organizația funcționa din sediul Labour Together.

Când CCDH a ajuns în America în 2021, a obținut imediat atenția Casei Albe Biden și a mai multor congresmeni democrați. Cum reușește o organizație necunoscută, condusă de un operator politic londonez fără experiență în DC, să fie citată de oficiali ai Casei Albe? În Washington, mii de think-tank-uri se luptă pentru atenție publică. Succesul fulgerător al CCDH seamănă, cum nota Thacker, cu „un atlet amator supraponderal care prinde touchdown-ul decisiv la Super Bowl și stabilește record mondial la maraton — totul într-o săptămână”.

Urmele banilor duc la Hollywood

Analizând declarațiile fiscale ale CCDH, Thacker a descoperit o posibilă explicație: președintele organizației este Simon Clark, fost angajat al Center for American Progress (CAP) — think-tank fondat de John Podesta, fostul șef de cabinet al lui Bill Clinton. Clark, presupune Thacker, l-a introdus pe Ahmed în cercurile democrate washingtoniene. Investigația a mai relevat că o parte din finanțarea CCDH provine din Hollywood.

Rapoartele CCDH s-au dovedit a fi „destul de fragile”, iar „șeful de cercetare” Callum Hood era un britanic fără istoric profesional în afara CCDH — și, surpriză sau nu, fost operativ laburist.

Când jurnalismul devine țintă

Un informator din interiorul CCDH a contactat pe Thacker în 2024, furnizându-i zeci de documente interne și email-uri ale lui Imran Ahmed. Pe baza acestor materiale, Thacker a publicat articolul „Consilierii britanici ai Kamalei Harris speră să «ucidă Twitter-ul lui Musk»” — material care a stârnit valuri globale.

La câteva zile după Crăciun, Departamentul de Stat american a inițiat proceduri de deportare împotriva lui Imran Ahmed. În interviul acordat BBC, Thacker a declarat că „e timpul ca Ahmed să se întoarcă în Anglia, pentru că americanii nu vor tolera agenda lui de cenzurare a cetățenilor SUA”.

Sarah Rogers, subsecretar de stat, a confirmat că deportarea lui Ahmed — atât de apropiat de guvernul Starmer — echivalează cu „a bate la ușa biroului primului-ministru”. „Avem o relație foarte specială cu guvernul britanic”, a spus Rogers, refuzând să detalieze discuțiile cu oficialii de la Londra. „Problema a fost comunicată.”

Cronologia care ridică întrebări

2018: CCDH apare în Londra, legat de Labour Together
2021: CCDH se mută în SUA, obține rapid acces la Casa Albă
2023: Thacker publică investigații despre CCDH în Tablet
2023: APCO Worldwide începe monitorizarea jurnaliștilor
2024: Informator din CCDH contactează pe Thacker
2024 (decembrie): Departamentul de Stat inițiază deportarea lui Ahmed
2026 (februarie): Scandalul spionajului jurnaliștilor izbucnește în UK

Documentul APCO obținut de Thacker îl descrie pe acesta și pe Matt Taibbi ca ținte ale supravegherii. Oficialii laburisti susțin că investigau un „hack”. Documentele nu menționează niciun hack. Ce investigau de fapt? Și cine a decis că jurnaliștii americani care pun întrebări incomode despre cenzura online devin „persoane semnificative de interes” pentru un partid politic britanic?

Lecția neînvățată

Scandalul ridică o întrebare fundamentală pe care mass-media occidentală preferă s-o evite: cine supraveghează pe supraveghetorii „dezinformării”? Organizații precum CCDH se prezintă drept apărători ai adevărului, dar operează în umbră, finanțate opac, conduse de operativi politici, protejate de guverne. Când jurnaliștii investighează aceste structuri, devin ei înșiși ținte.

Ceea ce se întâmplă în Marea Britanie azi poate fi replicat oriunde mâine. Sistemul de „combatere a dezinformării” s-a transformat într-o industrie globală care decide ce informații sunt permise și cine are dreptul să pună întrebări. Conexiunile dintre partidele politice, think-tank-uri, firme de PR și structuri guvernamentale formează o rețea care transcende granițele naționale.

Întrebarea rămâne: cui folosește de fapt această arhitectură a controlului informațional? Și de ce investigarea ei te transformă automat în „persoană de interes”?