Fake news: istoria lungă pe care nimeni nu o predă la școală

eea ce presa mainstream prezintă drept o invenție a erei digitale — știrile false, dezinformarea, manipularea în masă — are de fapt o istorie de sute de ani, iar cine controlează narativul de azi urmează un manual vechi de secole. În 1896, corespondentul William Francis Mannix a povestit presei americane cum a trecut de trei ori liniile spaniole pentru a intervieva liderii insurgenței cubaneze, culminând cu un apel către poporul american transmis direct de la liderul guvernului rebel, Salvador Cisneros Betancourt.

Reportajele lui Mannix au apărut pe prima pagină a New York Times și în alte publicații de prestigiu. După ce spaniolii l-au expulzat din Cuba, a fost invitat să vorbească la National Geographic Society, iar apelul cubanez a fost citit în Congresul american. Senatorul din Alabama, John T. Morgan, a declarat public: „Aplaud și aprob fiecare cuvânt din acel splendid apel”, susținând intervenția militară americană. Presa americană a condamnat vehement expulzarea lui — Washington Star scria că fusese „exilat pentru că a spus adevărul despre insurgenți”.

Numai că nimic din toate acestea nu era real. Cele trei călătorii peste liniile inamice, apelul lui Cisneros, întregul reportaj — totul a fost inventat de Mannix în barul Hotelului Moscotte din Havana, sau, pentru varietate, pe verandă. Cine beneficia de această fabricație? Un întreg lobby politic american interesat de o intervenție militară împotriva Spaniei a avut la dispoziție, grație unui singur om și a imaginației sale, „dovada” morală de care avea nevoie.

„Am inventat eu termenul” — chiar așa?

În octombrie 2017, președintele Donald Trump declara la Fox News că el a „început acest lucru cu ‘fake news'”, numindu-l „unul dintre cei mai buni termeni” pe care i-a inventat. Cronologia, însă, ridică serioase semne de întrebare asupra acestei afirmații. Cazul Mannix nu a fost izolat — atât de multe reportaje fabricate despre Cuba au circulat în presa americană că, chiar înainte de intrarea SUA în război cu Spania, a apărut o carte întreagă dedicată dezmințirii lor, intitulată „Facts and Fakes About Cuba”.

De fapt, termenul „fake news” apărea zilnic pe prima pagină a jurnalelor americane încă de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX: „Malicious Fake News”, „Fake News Again”, „Fake Stories Afloat”, inclusiv un titlu memorabil — „Fake News. Pope Has Died Twenty-Two Times in Five Years”. Ce nu se menționează în discursul public actual despre „inventarea” termenului este acest istoric documentat, ignorat comod de cei care au interes să pară originali în retorica lor.

De la zeii minciunii la statuia lui Pasquino

Bătălia dintre adevăr și falsitate nu e un fenomen al erei internetului — e constitutivă istoriei omenirii. Grecii antici au creat zeități pentru asta: Apate (frauda), Dolos (viclenia), Pheme (zvonul). Poetul roman Virgiliu scria în Eneida despre zeița Zvonului, care își „amestecă înfricoșător adevărul cu minciuna” cântând în întuneric, iar „tot poporul aude ce cântă ea”.

Începând cu secolul al XVI-lea, romanii lipeau pe ascuns bilețele mincinoase și răutăcioase despre figuri publice pe o statuie numită Pasquino, aflată pe o stradă intens circulată din apropierea Piazza Navona. De aici a rămas termenul „pasquinadă” pentru atacurile scrise, anonime și mușcătoare.

„Știrile unse cu unt” și nașterea presei comerciale

Istoricul Robert Darnton a documentat că Franța premergătoare Revoluției era saturată de dezinformare — „craque” era argoul epocii pentru știrile false, termen inspirat de sunetul crengilor rupte în jurul Arborelui din Cracovia, locul din Paris unde oamenii se adunau să schimbe zvonuri, similar cu Catedrala St. Paul din Londra, poreclită „monetăria tuturor minciunilor celebre”.

Un moment de răsturnare a venit în anii 1620, când tipograful londonez Nathaniel Butter a publicat primul jurnal comercial în limba engleză cu apariție periodică, „The News of this Present Week”. Criticii vremii au ridiculizat imediat fenomenul, botezându-l „știri unse cu unt”. Coroana britanică interzicea publicarea știrilor interne, așa că editorii se bazau pe relatări de-a doua mână din străinătate, cât mai picante posibil — un titlu tipic descria „o apariție stranie la Roma, a două armate puternice” ale căror lupte cerești erau urmate de o „ploaie de sânge și foc din cer”. Potrivit unui istoric citat în materialul original, aproximativ o zecime din aceste jurnale timpurii conțineau vreo „apariție, viziune sau naștere monstruoasă” — inclusiv gemeni băiat-fată născuți dintr-o vacă elvețiană.

Nu orice eroare e o minciună — dar mințitorii au învățat să confunde termenii

Definiția contează: știrea falsă e o falsificare intenționată. O eroare factuală într-un ziar nu e „fake news” — e o greșeală, care poate justifica concedierea unui reporter, dar autorul nu a urmărit să înșele pe nimeni. Politicienii găsesc convenabil să ignore această distincție și discreditează știri factuale incomode etichetându-le drept „fake news” — devenind, practic, ei înșiși falsificatorii.

Pe măsură ce secolul XX avansa, obiceiul fabricării a scăzut, în bună parte din motive economice: costul lansării unui ziar nou a crescut vertiginos, iar competiția acerbă pentru cititori a scos din piață publicațiile cele mai puțin profitabile. Cele rămase au descoperit că profitul vine din credibilitate — știrile echilibrate, bazate pe fapte, atrăgeau mai mulți cititori decât cele partizane, iar agenții de publicitate preferau publicații de încredere pentru produsele lor.

Excepțiile au continuat să existe. New York Graphic se autointitula „Nimic altceva decât adevărul” și practica exact opusul, lipind fețe reale pe corpuri pozate în fotografii false, alături de povești de dragoste inventate. Zeci de ani mai târziu, Washington Post a câștigat un Premiu Pulitzer în 1980 pentru „Jimmy’s World”, povestea unui copil de 8 ani dependent de heroină, complet fabricată de reportera Janet Cooke. Un an mai târziu, New York Times a publicat un reportaj al freelancerului Christopher Jones despre o lună petrecută alături de gherilele Khmerilor Roșii ascunse în Cambodgia — Jones nu părăsise niciodată Spania.

Diferența față de epoca Mannix a fost reacția instituțională: Graphic a intrat în faliment în 1932 cu datorii de milioane, Washington Post a publicat o retractare amplă și a returnat Pulitzerul, iar Times a trimis trei reporteri să confirme fabricația lui Jones, urmată de scuze publice ample.

Ne-am întors la „știrile unse cu unt”, dar din motive inverse

Contextul actual ridică o întrebare incomodă: dacă presa tradițională a construit, printr-o competiție economică dură, standarde etice care au eliminat progresiv fabulatorii de tip Mannix, ce se schimbă astăzi când costurile de intrare pe piața media s-au prăbușit din nou, la fel ca în epoca lui Nathaniel Butter? Presa consacrată supraviețuiește, dar cu profituri mai mici și audiențe fragmentate, în timp ce un val de canale media noi, fără structuri de verificare și fără cost de reputație de apărat, inundă din nou spațiul public — la fel de dispuse să fabrice ca acei pionieri din Havana sau Londra secolului XVII. Coincidență sau tipar recurent al istoriei? Cine beneficiază de fiecare dată când standardele de verificare se prăbușesc? Aceasta este întrebarea centrală pe care mecanismele de putere — politice și financiare — par să o exploateze constant, indiferent de epocă sau tehnologie.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)