FMI cere Chinei să reducă subvențiile: ce ascunde avalanșa de produse ieftine

Supracapacitatea industrială a Chinei — rezultat al unor decenii de politici de stat — inundă piețele globale cu produse la prețuri pe care nimeni nu le poate egala, de la mașini electrice la televizoare, iar consecința pe care instituțiile financiare internaționale o recunosc acum, dar nu în termeni expliciți, este riscul prăbușirii bazelor industriale din întreaga lume. Ceea ce oficial se numește „dezechilibru comercial” ascunde de fapt o strategie de dominație economică care, potrivit unor analişti, ar putea avea implicații militare pe termen lung.

nregistrările din ianuarie ale vehiculelor electrice chineze în Europa au fost, să spunem diplomatic, revelatoare — semnalând nu doar o schimbare de piață, ci declinul accelerat al nucleului industrial european. Palmer Luckey, fondatorul Anduril Industries, a formulat-o fără menajamente: „China ar dori să şteargă industria auto americană de pe hartă, parțial din motive economice, dar și pentru că asta ar însemna că nu vom mai putea niciodată să purtăm un război împotriva lor”.

Se pare că restul lumii primește în sfârșit mesajul după mai bine de un deceniu în care supracapacitatea chineză a inundat piețele globale, exercitând presiuni devastatoare asupra bazelor industriale din întreaga lume.

FMI recunoaște problema — dar cine beneficiază de fapt?

Fondul Monetar Internațional a avertizat săptămâna aceasta că Beijing ar trebui să reducă semnificativ sprijinul de stat pentru industrie, invocând riscuri de propagare care ar putea submina bazele de producție din străinătate. Întrebarea pe care nimeni nu o pune direct: de ce acum, după atâția ani de tăcere?

Politicile industriale ale Chinei „generează efecte internaționale de propagare și presiuni”, iar combinate cu cererea internă slabă, fac ca a doua economie a lumii „să devină mai dependentă de exporturile manufacturiere ca sursă de creștere”, a declarat FMI.

„Politica industrială a permis inovația tehnologică în unele sectoare, dar în ansamblu impactul asupra economiei a fost negativ”, a spus Sonali Jain-Chandra, șeful misiunii FMI pentru China și Asia-Pacific. Ea a subliniat „alocarea greșită a resurselor” și „cheltuieli excesive” — formulări diplomatice pentru ceea ce alții ar numi distorsiune masivă a pieței.

Datele FMI arată că China cheltuiește aproximativ 4% din PIB pentru subvenționarea companiilor din industrii critice care, la rândul lor, exportă bunuri în întreaga lume. Fondul susține că cifra ar trebui redusă la circa 2%. Coincidență sau nu, această recomandare vine exact când Europa se confruntă cu o criză industrială fără precedent.

Europa recunoaște „dezechilibrele insuportabile” — dar e prea târziu?

În acest moment, China ar trebui să își reconfigureze economia pentru a stimula cererea internă, însă Beijing mizează masiv pe măsuri de ofertă pentru a-și menține dominația industrială. Emmanuel Macron a deplâns „dezechilibre insuportabile” în comerț, în timp ce alți lideri europeni și experți din industrie au avertizat săptămâna trecută că costurile legate de carbon comprimă competitivitatea industrială a UE și trebuie remediate urgent.

Între timp, FMI îndeamnă Beijingul să treacă la un model de „creștere condusă de consum” pentru economia sa, ceea ce ar implica reforme pe partea de cerere pentru a susține consumul populației. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: o astfel de tranziție ar necesita o reformă politică internă pe care Partidul Comunist nu pare dispus să o facă.

Implicațiile militare pe care nimeni nu vrea să le discute

Dacă țări precum cele din Europa eșuează în a răspunde eficient la avalanșa de bunuri chineze ieftine, bazele lor industriale ar putea suferi daune de durată, ceea ce s-ar dovedi potențial dezastruos în timp de război. Sub președintele Trump, SUA au început să inverseze cursul și să repare baza industrială, pe măsură ce unipolaritatea cedează locul unei lumi bipolare periculoase.

Cronologia ridică semne de întrebare: de ce instituțiile financiare internaționale recunosc acum ceea ce analiștii independenți semnalau de ani de zile? Cine beneficiază de această recunoaștere târzie? Și mai important: ce măsuri concrete vor urma, sau asistăm doar la un alt exercițiu de relații publice în timp ce fabricile europene continuă să închidă?

Surse neoficiale sugerează că discuțiile din culise sunt mult mai alarmante decât declarațiile publice — vorbim despre securitate economică care devine securitate militară. Ceea ce oficial se numește „politică industrială” ar putea fi, de fapt, pregătirea terenului pentru un conflict economic de lungă durată cu implicații geopolitice majore.