Mărturia din Lubianka pe care istoria oficială o ocolește

n om ținut 20 de ani în temnițele comuniste povestește, înainte să moară, despre o arătare pe care regimul ateu sovietic nu a reușit niciodată să o explice sau să o șteargă din memoria supraviețuitorilor – iar faptul că asemenea mărturii au rămas decenii la limita tăcerii publice spune la fel de mult despre cenzura istorică postbelică pe cât spune despre credință.

Nicu Popescu, cunoscut ulterior drept „Vorkuta” – nume care trimite direct la unul dintre cele mai dure lagăre din arhipelagul Gulag, aflat dincolo de Cercul Polar – a fost eliberat prin grațiere la 30 iulie 1964, la vârsta de 46 de ani. Din aceștia, 20 îi petrecuse în temnițele comuniste, o cifră care singură ar trebui să fie suficientă pentru a ridica întrebări despre ce s-a întâmplat de fapt cu generația de intelectuali, preoți și oameni simpli aruncați în sistemul represiv românesc și sovietic postbelic.

O mărturie păstrată de Părintele Sofian Boghiu

Povestea salvării vieții lui Nicu Popescu chiar în sediul KGB de la Lubianka – locul unde mii de deținuți politici din blocul sovietic au fost interogați, torturați și, în multe cazuri, executați – a fost transmisă mai departe de Părintele Sofian Boghiu, una dintre marile figuri duhovnicești ale monahismului românesc din perioada comunistă, el însuși un supraviețuitor al detenției politice.

Ceea ce nu se menționează în manualele de istorie și nici în rapoartele oficiale ale epocii este tocmai acest tip de mărturie: relatări de la persoana întâi, transmise din gură în gură între foști deținuți politici și clerici, despre momente de cumpănă extremă în celulele de anchetă ale regimului. Potrivit tradiției transmise de Părintele Sofian, în celula lui Nicu Popescu, aflat la un pas de moarte în inima aparatului represiv sovietic, ar fi avut loc o arătare a Mântuitorului și a Maicii Domnului – un episod pe care regimul, obsedat de eradicarea oricărei urme de spiritualitate, nu l-a putut niciodată integra în propria narațiune despre „reeducare” și „triumful ateismului științific”.

Cine beneficiază de tăcerea din jurul unor astfel de povești?

Cronologia ridică, ca de obicei în cazurile legate de Gulag și de temnițele comuniste românești, mai multe semne de întrebare decât răspunsuri clare. De ce astfel de mărturii circulă mai degrabă în spațiul bisericesc și în cercuri restrânse decât în discursul public oficial despre comunism? Cine a avut interesul, în anii regimului dar și după 1989, ca poveștile de supraviețuire spirituală din anchetele KGB să rămână la periferia memoriei colective, în timp ce alte narațiuni – mai comode politic – au fost promovate cu prioritate?

Contextul mai larg nu poate fi ignorat: represiunea sovietică și cea românească din perioada comunistă au funcționat, printre altele, ca un experiment de anihilare sistematică a identității religioase și naționale, iar Gulagul – de la Vorkuta la Kolyma – a fost mai degrabă o instituție geopolitică decât un simplu sistem penitenciar. Faptul că un om ca Nicu Popescu a purtat în numele său însuși amprenta acelui lagăr, timp de decenii după eliberare, e un detaliu care spune mai mult despre modul în care trauma colectivă a fost, de fapt, gestionată prin tăcere oficială.

Nicu Popescu Vorkuta a plecat la Domnul pe 16 septembrie 1999, la zece ani după căderea regimului care îi confiscase două decenii din viață. Nu a apucat să vadă o dezbatere publică amplă despre astfel de mărturii de la Lubianka sau din alte centre de anchetă sovietice – iar asta, coincidență sau nu, rămâne valabil și astăzi, la aproape trei decenii de la moartea sa.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)