De la Noriega la Maduro: cronologia răpirilor de lideri străini

Operațiunea prin care forțele speciale americane l-au extras pe președintele Nicolás Maduro din Venezuela nu e o premieră — ci continuarea unei practici pe care Washington o perfecționează de decenii, dar pe care mass-media globală evită cu grijă s-o numească pe nume: răpire de stat.

e 3 ianuarie, comandouri americane au intrat în Venezuela pe cale aeriană, l-au capturat pe Maduro împreună cu Prima Doamnă Cilia Flores și au ucis aproximativ 80 de persoane în proces. Cei doi au fost transportați în Statele Unite, unde Maduro a fost pus sub acuzare pentru trafic de droguri și deținere ilegală de arme — acuzații pe care chiar președintele Trump le-a calificat drept „răpire”, termen pe care BBC a interzis explicit jurnaliștilor săi să-l folosească, conform unui memo intern dezvăluit recent.

Coincidență sau strategie? Terminologia contează: „capturare” sau „arestare” conferă legitimitate juridică unei operațiuni care încalcă flagrant dreptul internațional. Reframarea lingvistică fabrică consimțământul public pentru ceea ce, în termeni juridici clasici, constituie act de agresiune și violare a suveranității.

Venezuela: laboratorul intervențiilor repetate

Maduro nu e primul oficial venezuelean pe care Washington îl vizează prin metode extralegale. În 2002, administrația Bush a orchestrat lovitura de stat care l-a îndepărtat temporar pe Hugo Chávez de la putere — operațiune în care ambasadorul american Charles Shapiro s-a aflat fizic la cartierul general al conspiratorilor, în vila magnatului media Gustavo Cisneros.

Ceea ce nu apare în rapoartele oficiale: administrația americană finanțase luni întregi liderii loviturii, aducându-i în Washington pentru întâlniri la nivel înalt, în timp ce două nave militare americane intrau în apele venezuelene, îndreptându-se spre insula La Orchila, unde Chávez fusese dus cu elicopterul. Chávez însuși a declarat că personal american de rang înalt se afla cu el în timpul răpirii.

Salvarea lui Chávez — și diferența față de soarta lui Maduro — a venit din stradă: milioane de venezueleni au ieșit să ceară întoarcerea președintelui ales, determinând unități militare loiale să recucerească palatul prezidențial. Paradoxul care ridică semne de întrebare: după eșecul loviturii, SUA și-au cvadruplicat finanțarea către aceiași conspiratori (inclusiv Maria Corina Machado) prin USAID și National Endowment for Democracy.

În iunie 2020, un alt caz: diplomatul venezuelean Alex Saab, care ajuta Venezuela să eludeze sancțiunile americane prin misiuni în Iran, a fost forțat să aterizeze în Cabo Verde, unde a fost deținut până în 2023. Eliberarea sa a venit doar după ce Venezuela a negociat un schimb de prizonieri care includea agenți CIA capturați în flagrant delict executând atacuri teroriste asupra infrastructurii venezuelene — episod aproape complet ignorat de presa occidentală.

Panama, Haiti, Bolivia: șablonul se repetă

Operațiunea împotriva lui Maduro s-a desfășurat exact la 36 de ani după ce Statele Unite l-au răpit pe președintele panamez Manuel Noriega — 3 ianuarie 1990. Coincidență de calendar sau mesaj simbolic? Noriega fusese acuzat de trafic de droguri, infracțiuni comise în timp ce se afla pe lista de plată a CIA — detaliu care pune sub semnul întrebării selectivitatea justiției americane.

Invazia Panamei din decembrie 1989 a implicat 27.000 de militari americani și sute de civili uciși. Contextul mai larg pe care puțini îl menționează: Panama însăși fusese sculptată din Colombia de administrația Theodore Roosevelt, pentru ca SUA să controleze direct Canalul Panama, aflat în construcție la acea vreme.

Haiti oferă un alt studiu de caz revelator. După ce preotul populist Jean-Bertrand Aristide a câștigat în 1990 cu 68% din voturi împotriva candidatului susținut de Washington (Marc Bazin, fost oficial al Băncii Mondiale), SUA au refuzat să accepte rezultatul. Bazin a ajuns totuși președinte.

Când Aristide a fost reales în 2000 și a refuzat să mențină Haiti în rolul de rezervor de forță de muncă ieftină, Washington a organizat în februarie 2004 o nouă intervenție. “Bărbați albi străini înarmat greu” — conform propriilor cuvinte ale lui Aristide — l-au forțat să demisioneze și l-au exilat în Republica Centrafricană, apoi în Africa de Sud. Detaliul care nu apare în versiunea oficială: Aristide încerca disperat să-l contacteze pe Hugo Chávez pentru ajutor, dar liderul venezuelean se afla la o conferință și nu-și verifica telefonul. “Regret profund — când am primit mesajul, era prea târziu”, a declarat Chávez ulterior.

În 2013, avionul prezidențial al lui Evo Morales a fost forțat să aterizeze în Austria, oficialii americani cerând să inspecteze aeronava — incident pe care vicepreședintele bolivian Álvaro García Linera l-a descris drept “răpire de către imperialism”. Motivul? Washington credea că denunțătorul Edward Snowden se afla la bord. Nu era.

Legea Haga: imunitatea americană prin amenințare militară

Ceea ce mass-media nu subliniază: reciprocitatea nu există. Prin Hague Invasion Act din 2002, administrația Bush a stipulat că dacă vreun oficial sau militar american este vreodată deținut de Curtea Penală Internațională, Statele Unite vor invada Olanda — aliatul lor NATO — pentru a-l elibera. Două standarde, o singură putere globală.

Cine urmează? Amenințările lui Trump desenează harta

Răpirea lui Maduro ar putea fi doar primul episod dintr-o serie planificată de Departamentul de Stat condus de Trump și Rubio. După ce președintele columbian Gustavo Petro a condamnat acțiunile SUA în Venezuela, Trump l-a avertizat public că e “următorul” pe listă pentru schimbare de regim. “Columbia e foarte bolnavă, condusă de un om bolnav căruia îi place să facă cocaină și s-o vândă Statelor Unite. Și nu o va mai face mult timp, vă spun eu”, a declarat Trump, adăugând că o operațiune militară împotriva lui Petro “sună bine”.

În aceeași perioadă, Trump a afirmat că Cuba “pare gata să cadă” și că Statele Unite intenționează să anexeze Groenlanda. Cronologia și retorica ridică întrebări: vorbim despre declarații spontane sau despre telegrafiere a intențiilor strategice?

Doctrina Monroe — principiul din 1823 prin care SUA și-au proclamat dreptul de a interveni în emisfera occidentală — nu a fost niciodată abandonată. A fost doar redenumită, rafinată, adaptată la limbajul diplomatic contemporan. Dar esența rămâne: liderii care nu servesc agenda Washington sunt eliminați, prin lovituri de stat, sancțiuni economice devastatoare sau, când e necesar, răpire directă.

Întrebarea pe care puțini o pun: dacă aceste operațiuni sunt atât de flagrant ilegale, de ce nu există consecințe? Răspunsul se află în asimetria puterii globale și în complicitatea mass-media mainstream, care prin alegerea terminologiei transformă agresiunea în “operațiune de aplicare a legii” și răpirea în “arestare”.

Ceea ce s-a întâmplat cu Maduro nu e o anomalie — e un șablon perfecționat de decenii, aplicat de la Panama la Haiti, de la Bolivia la Venezuela. Și dacă declarațiile recente ale lui Trump sunt vreun indicator, lista țintelor se extinde, nu se contractează.