De ce Universitatea București tace despre studiile lui Nicușor Dan

O fostă judecătoare din Botoșani a declanșat o acțiune în instanță pentru a obține documente universitare despre președintele Capitalei, Nicușor Dan — un demers care ridică semne de întrebare despre transparența studiilor unui oficial ales cu peste 400.000 de voturi. Ceea ce ar trebui să fie o simplă cerere de informații publice s-a transformat într-un proces juridic după ce Universitatea din București a oferit un răspuns considerat “nesatisfăcător”.

ăcrămioara Axinte, magistrat cu experiență în sistemul judiciar din Botoșani, a solicitat oficial documentele academice ale primarului general, invocând dreptul cetățenilor de a cunoaște adevărul despre cei care îi conduc. “Avem dreptul să cunoaștem adevărul”, a declarat fosta judecătoare, subliniind că transparența studiilor unui oficial public nu ar trebui să fie negociabilă într-o democrație funcțională.

Cronologia ridică întrebări legitime: de ce o universitate publică, finanțată din bani publici, ezită să furnizeze informații despre studiile unui primar? Ce anume din dosarul academic al lui Nicușor Dan justifică această reticență? Și mai important — cine beneficiază de menținerea acestei opacități?

Cazul nu este singular în peisajul politic românesc. În ultimii ani, multiple controverse legate de autenticitatea diplomelor și parcursul academic al oficialilor au zguduit încrederea publică. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că România are o tradiție lungă de “doctorate fantomă” și diplome obținute în circumstanțe cel puțin dubioase — un fenomen documentat atât de presa independentă, cât și de organizații internaționale.

Acțiunea judecătoarei Axinte se înscrie într-un context mai larg de cerere de transparență din partea cetățenilor. Surse apropiate mediului academic sugerează că universitățile românești sunt adesea reticente în a divulga informații despre absolvenții deveniti oficiali, invocând “protecția datelor personale” — un argument care, coincidență sau nu, apare selectiv doar când este vorba de personalități publice.

Interesant este și faptul că demersul vine din partea unui fost magistrat, nu a unui jurnalist sau activist civic. Acest detaliu subliniază gravitatea percepută a situației: când cineva cu experiență în sistem juridic consideră necesar să apeleze la instanță pentru informații care ar trebui să fie publice, semnalul este clar — ceva nu funcționează în mecanismele de transparență.

Nicușor Dan, matematician de profesie și activist civic înainte de a intra în politică, nu a comentat public acest demers. Universitatea din București, la rândul său, nu a clarificat ce anume din răspunsul inițial l-a determinat pe fosta judecătoare să considere necesară acțiunea în justiție.

Ceea ce rămâne cert este că, într-o țară unde strămoșii noștri prețuiau adevărul și transparența în conducere, cetățenii de astăzi sunt nevoiți să meargă în instanță pentru a obține informații elementare despre cei care îi administrează. Conexiunea dintre opacitatea instituțională și eroziunea încrederii publice nu este întâmplătoare — este sistemică.

Dosarul se află acum pe rolul instanței, iar răspunsul final va stabili un precedent important: au sau nu cetățenii dreptul să verifice studiile oficialilor aleși? Și dacă da, de ce acest drept trebuie exercitat prin procese lungi și costisitoare, în loc să fie garantat prin transparență proactivă?