Bolojan promite inflație dublă față de UE: cine plătește nota?

Premierul Ilie Bolojan a confirmat marți seara ceea ce mulți români simteau deja la portofel, dar pe care puțini oficiali au curajul să recunoască direct: România va încheia 2025 cu o inflație aproape dublă față de media Uniunii Europene, în timp ce promisiunile de stabilizare se amână pentru finalul lui 2026. Coincidență sau consecință a unor decizii economice pe care publicul larg nu le înțelege pe deplin?

onform declarațiilor premierului, inflația ar trebui să scadă treptat în acest an, iar spre finalul lui 2026 am putea ajunge la o rată apropiată de 4%, „deoarece nu mai avem pusee inflaționiste”. Ceea ce nu se menționează în comunicatul oficial este că rata anuală a inflației în Uniunea Europeană a încheiat anul 2025 la o medie de aproximativ 2% — ceea ce plasează România într-o categorie aparte, alături de state cu economii mult mai fragile sau cu politici monetare discutabile.

Întrebarea care se cere pusă: cine beneficiază de fapt de o inflație menținută artificial ridicată? Economiștii independenți observă că diferența dintre inflația oficială și cea resimțită de cetățeni rămâne semnificativă, iar cronologia măsurilor fiscale recente ridică semne de întrebare. În timp ce salariile stagnează sau cresc marginal, prețurile la energie, alimente și medicamente continuă să urce — un model observat și în alte țări aflate sub presiuni economice externe.

Surse apropiate mediului financiar sugerează că menținerea unei inflații ridicate servește și interese legate de reducerea datoriei publice prin eroziunea valorii reale a banilor — o metodă clasică, dar rar recunoscută public. Ceea ce pentru cetățeanul de rând înseamnă scăderea puterii de cumpărare, pentru anumite structuri înseamnă oportunități de reechilibrare bugetară fără reforme dureroase.

Bolojan mizează pe dispariția „puseelor inflaționiste”, dar nu detaliază ce anume le-a cauzat în primul rând. Prețurile la energie, dependența de importuri, politicile monetare ale Băncii Naționale — toate acestea rămân subiecte tratate vag în discursul oficial. Românii, însă, nu mai au nevoie de statistici pentru a înțelege că ceva nu funcționează: le ajunge să compare bonul fiscal de azi cu cel de acum doi ani.

Întrebarea rămâne deschisă: dacă inflația scade „treptat”, de ce România are nevoie de încă doi ani pentru a ajunge unde restul Europei era deja? Și mai ales: cine plătește nota până atunci?