
Tache Rodas, 102 ani de la naștere: omul pe care Securitatea nu l-a putut frânge

ptzeci de centimetri pe un metru treizeci. Atât avea „cavoul” din subsolul Securității din Ploiești în care a fost ținut, cu cătușe la mâini, zile întregi, fără lumină și fără apă. Povestea avea să rămână una dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale detenției politice din România comunistă. Acum 102 ani, la Drăgănești, în județul Prahova, se năștea omul care avea să treacă prin ea și să supraviețuiască.
Constantin Rodas, cunoscut celor apropiați drept Tache, era întâiul fiu al lui Hrisostomos, un grec stabilit în România în 1922, în anii pogromului împotriva grecilor din Anatolia, și al Ioanei, româncă născută la Valea Călugărească. Destinul lui avea să fie altul decât cel al unui copil obișnuit de provincie: la doar câțiva ani după absolvirea gimnaziului, viața i-a fost pecetluită de un regim care nu ierta apartenențele considerate suspecte.
Ce se știe sigur despre anii de detenție
În 1942, pe când era elev la Liceul Economic „Spiru Haret” din Ploiești, Tache Rodas a fost arestat și condamnat de Curtea Marțială din Ploiești pentru că făcea parte din organizația „Frățiile de Cruce”. A fost prima dintre cele patru condamnări care aveau să-i marcheze existența. În total, a executat peste 17 ani de detenție în închisori și lagăre devenite simboluri ale suferinței din acea epocă: Târgșoru Vechi, Slobozia, Jilava, Poarta Albă, Peninsula–Valea Neagră, Pitești, Gherla, Brașov, Aiud.
A trecut prin experimentele de „reeducare” ideologică practicate la Canal, la Pitești și la Gherla — metode despre care istoricii vorbesc astăzi ca despre unul dintre cele mai brutale capitole ale represiunii comuniste din Europa de Est. Bătăi, umilințe, frig, foame, celule fără lumină: toate făceau parte dintr-un sistem gândit să distrugă nu doar trupul, ci și identitatea deținutului.
Mărturia din cuvintele lui
Puțini oameni au reușit să descrie atât de limpede acea experiență. Despre carcerele de pedeapsă de la Ploiești, Tache Rodas povestea: „Dinții de la cătușe, la cea mai mică mișcare, se strâng. (…) După o noapte-două, legat, aveam impresia că am mâinile în față, dar erau în spate.”
Despre felul în care a reușit să-și păstreze mintea limpede în mijlocul torturii, spunea: „Simțeam cum puterile mă părăsesc și strigam la Dumnezeu cu disperare: Ajută-mă, Doamne, și ține-mă sănătos, să nu-mi pierd mințile asemeni roboților care mă torturează!”
Potrivit propriilor sale relatări, credința a fost ceea ce i-a permis să supraviețuiască anilor de detenție fără să-și piardă echilibrul interior — o afirmație care aparține mărturiei sale personale și care a fost transmisă așa cum a fost spusă.
De ce contează astăzi o asemenea poveste
La peste un secol de la nașterea lui, povestea lui Tache Rodas rămâne una dintre puținele mărturii directe despre ceea ce a însemnat, concret, detenția politică din România comunistă — nu ca paragraf de manual, ci ca experiență trăită, descrisă cu propriile cuvinte ale celui care a îndurat-o.
Istoricii și cercetătorii fenomenului detenției politice din România atrag atenția, de ani buni, asupra riscului ca asemenea mărturii să rămână necunoscute generațiilor tinere, într-un peisaj informațional dominat de alte priorități. Rămâne o întrebare deschisă, pe care fiecare cititor o poate cântări singur: câte asemenea povești s-au pierdut odată cu martorii lor, și cât de bine cunoaștem, de fapt, acest capitol al istoriei noastre recente?