
Iran și amenințarea cu ieșirea din tratatul nuclear: ce urmează?

declarație venită de la cel mai înalt for clerical al Iranului, Adunarea Experților, a reaprins o întrebare veche: ar putea Teheranul să iasă efectiv din Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT)? Potrivit postului public de radiodifuziune IRIB, organismul condus de aliați apropiați ai liderului suprem a declarat că retragerea din tratat a devenit „o necesitate inevitabilă” și „o cerință publică și națională”.
Discuția nu vine din senin. Ea se petrece pe fondul unui conflict regional activ și al unei neîncrederi tot mai mari a Teheranului în mecanismele internaționale care ar trebui să arbitreze astfel de dosare.
Ce spune versiunea oficială
Potrivit relatării Al Jazeera, comunicatul Adunării Experților arată că amenințările repetate ale „inamicului”, în special la adresa cunoștințelor nucleare ale Iranului, demonstrează că nu mai există speranțe în organismele internaționale responsabile de acest subiect. Documentul vorbește despre revizuirea doctrinei de apărare, despre retragerea din NPT și despre crearea unei descurajări necesare, toate descrise drept o cerere publică și națională, cu speranța ca autoritățile să trateze problema sub îndrumarea liderului suprem.
Important: Adunarea nu a cerut explicit retragerea din tratat, ci a încadrat subiectul ca pe o chestiune care trebuie examinată. Sursa citată de Al Jazeera precizează limpede că decizia finală rămâne, în orice caz, la liderul suprem.
Piesa care nu se leagă
Aici apare prima contradicție care dă de gândit. Un diplomat iranian citat de publicația Iran International, Mohammad Mehdi Shahriari, a spus că „părăsirea NPT în timp de război ar însemna practic urmărirea unei arme nucleare, lucru pe care Iranul nu intenționează să îl facă”. El a adăugat că retragerea ar crește doar costurile și ar escalada și mai mult situația.
Deci avem, pe de o parte, un for clerical de vârf care vorbește despre retragere ca despre o „cerere națională”, și pe de altă parte un diplomat care minimizează ideea, descriind-o drept contraproductivă. Care dintre cele două voci reflectă mai bine intenția reală a Teheranului? Răspunsul rămâne, cel puțin public, neclar.
Ce cred susținătorii teoriei amenințării ca pârghie
Unii analiști citați în presa internațională consideră că simpla amenințare cu ieșirea din NPT ar fi, de fapt, o formă de presiune diplomatică mai degrabă decât un plan concret. Potrivit acestei interpretări, Teheranul ar folosi perspectiva retragerii ca pârghie de negociere, într-un moment în care Washingtonul pare blocat în conflictul cu Iranul și în criza din Strâmtoarea Hormuz, fără o strategie clară de ieșire.
Un alt element invocat frecvent de oficialii iranieni este ceea ce ei numesc un „dublu standard” evident: Israelul deține arme nucleare, potrivit unor evaluări vechi și larg discutate în spațiul public occidental, dar nu este semnatar al NPT. Acest subiect a fost readus în atenție recent printr-un schimb de replici dintre jurnalistul Piers Morgan și un oficial american, în care acesta din urmă a evitat să confirme sau să infirme direct capacitatea nucleară a Israelului.
Ce răspund scepticii
Scepticii atrag atenția că declarațiile unui organism consultativ, oricât de influent, nu echivalează cu o decizie de stat. Adunarea Experților are un rol consultativ și de legătură cu liderul suprem, dar nu adoptă ea însăși politici externe. De asemenea, un an înainte de acest comunicat, o rezoluție a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică acuzase Iranul de încălcarea obligațiilor asumate prin NPT, tratat la care Teheranul este semnatar formal — un context care arată că disputa are deja un istoric tensionat, nu doar o izbucnire recentă.
Ce rămâne neexplicat
Rămân cel puțin două întrebări fără răspuns clar. Prima: dacă decizia finală aparține liderului suprem, cât de mult cântărește, de fapt, poziția publică a Adunării Experților în calculul strategic real al Teheranului? A doua: ce s-ar întâmpla, concret, dacă vreo putere ar recunoaște oficial statutul nuclear al Israelului — ar declanșa asta consecințe legale asupra ajutorului extern, așa cum sugerează unele voci din presa occidentală, sau rămâne doar un „secret deschis” fără urmări practice? Cititorul poate judeca singur ce cântărește mai mult: retorica sau realitatea diplomatică din culise.