
Enigma recesiunilor: de ce leacul economiei ar putea fi boala

e-ai întrebat vreodată de ce, de fiecare dată când economia dă semne de slăbiciune, soluția pare să fie mereu aceeași: mai mulți bani ieftini, mai multă datorie, mai mult stimulent? Și dacă tocmai acest reflex, repetat timp de aproape jumătate de secol, ar fi pregătit terenul pentru o criză pe care nimeni nu o mai poate opri cu aceleași metode?
Potrivit unei analize semnate de Charles Hugh Smith, publicată pe platforma Of Two Minds și preluată de ZeroHedge, politica nescrisă a ultimelor decenii a fost să se evite recesiunile cu orice preț, prin scăderea dobânzilor, relaxarea creditului și creșterea cheltuielilor guvernamentale. Autorul susține că această abordare, moștenită din gândirea keynesistă de după cel de-al Doilea Război Mondial, ar fi creat o fragilitate ascunsă în toată structura economiei.
Ce spune versiunea oficială
Varianta larg acceptată, cea care a ghidat deciziile băncilor centrale și ale guvernelor de la Marea Depresiune încoace, este simplă: recesiunile sunt dureroase, deci trebuie evitate. Când piețele scad și creditul se usucă, cheltuielile se reduc, oamenii își pierd locurile de muncă, iar spirala se poate adânci până la o depresiune economică. Din această teamă s-a născut ideea că intervenția statului și a băncii centrale trebuie să vină rapid, de fiecare dată, pentru a opri acest proces.
Potrivit autorului, în ultimii 80 de ani au existat doar două recesiuni pe care le numește „reale” – adică suficient de profunde încât stimulentele nu au putut să le anuleze: șocul petrolier din 1973-1974 și recesiunea din 1980-1982. Toate celelalte încetiniri economice de după 1982 ar fi fost rapid inversate prin manevre ale băncii centrale și prin cheltuieli publice susținute din împrumuturi.
Piesa care nu se leagă
Aici apare ironia pe care autorul o pune în centrul analizei sale: chiar politicile folosite pentru a opri o recesiune ar fi contribuit la o buclă inflaționistă autoîntreținută, apărută în anii 1970 pe fondul cheltuielilor masive din perioada Războiului din Vietnam și a programelor sociale americane. Singura cale de a domoli ceea ce autorul numește „demonul inflației” ar fi fost creșterea bruscă a dobânzilor – exact mișcarea care a declanșat recesiunea din 1980-1982, cea mai dură de la Marea Depresiune.
Cu alte cuvinte, politicile menite să salveze economia de o recesiune ar fi dus, în cele din urmă, la o recesiune și mai dureroasă, necesară pentru a opri o spirală inflaționistă scăpată de sub control.
Ce cred susținătorii teoriei
Potrivit autorului, recesiunile nu ar trebui privite ca ceva „rău”, ci mai degrabă ca un răspuns imunitar al economiei, asemănător febrei prin care organismul luptă cu o infecție. Dacă sistemul imunitar nu reacționează, pacientul moare – iar dacă economia nu trece periodic prin recesiuni, datoriile care nu pot fi plătite și bulele speculative s-ar acumula la nesfârșit.
Susținătorii acestei perspective cred că absența recesiunilor „curățătoare” ar face economiile din ce în ce mai fragile, chiar dacă la suprafață totul pare în regulă – bursele cresc, PIB-ul crește, iar semnalele de alarmă rămân ascunse. Potrivit autorului, sub aceste semnale false s-ar acumula eșecuri în lanț, pe care stimulentele nu doar că nu le pot repara, ci le-ar agrava: „Malinvestițiile nu devin profitabile pentru că se toarnă stimulent pe foc. Insolvența nu dispare, și nici datoria proastă.”
Ce răspund scepticii
Această teorie rămâne, evident, o interpretare economică, nu un fapt verificat științific. Mulți economiști ar contesta ideea că recesiunile sunt în mod necesar „benefice” sau că evitarea lor sistematică a dus în mod direct la o criză inevitabilă – evoluția economică depinde de multiple variabile, iar relația de cauzalitate propusă aici este o ipoteză, nu o certitudine demonstrată. De asemenea, previziunea autorului legată de o posibilă creștere a randamentelor obligațiunilor pe 10 ani peste 15% rămâne, deocamdată, doar un scenariu speculativ, nesusținut de date concrete prezentate în material.
Ce rămâne neexplicat
Autorul își încheie analiza cu un avertisment direct: „Deadwood-ul este acum prea înalt pentru ca asta să funcționeze; așteaptă o singură scânteie.” Rămâne de văzut dacă acest scenariu al unei conflagrații economice inevitabile se va adeveri sau dacă, la fel ca de atâtea ori în ultimii 45 de ani, sistemul va găsi din nou o cale de a amâna socoteala. Se spune că istoria economică se repetă, dar niciodată exact în același fel – iar singura certitudine, pentru moment, este că nimeni nu poate prezice cu exactitate când și cum se va aprinde scânteia despre care vorbește autorul.