Tarife record la petroliere: cine profită de haosul din Golf

arifele de transport pentru petroliere au explodat la niveluri record, iar ceea ce presa mainstream prezintă drept simplă „volatilitate de piață” ascunde de fapt o realitate mult mai incomodă: sistemul global de transport al petrolului este, în acest moment, la un pas de blocaj, iar cei care câștigă din această criză nu sunt cei care o resimt la pompă.

Petrolul brut există în cantități suficiente pe piață — asta nu e o criză de ofertă. Problema reală e că nimeni nu mai vrea să-l transporte prin Strâmtoarea Hormuz fără să plătească o primă uriașă de risc. Războiul naval dintre SUA și Iran din Golful Persic și Golful Oman, combinat cu decizia Arabiei Saudite de a-și redirecționa marfa prin nordul Mării Roșii și prin porturile egiptene de la Mediterana, a transformat rutele tradiționale într-un teren minat logistic.

Rezultatul: rute mai lungi, nave blocate mai mult timp în tranzit, o piață a vaselor disponibile tot mai strânsă — și, evident, tarife care sar în aer. Rata de referință zilnică pentru un supertanker VLCC (Very Large Crude Carrier) care transportă petrol din Orientul Mijlociu către China a atins un record de aproape 800.000 de dolari, potrivit datelor compilate de Bloomberg.

Pentru un curs din Golful Mexic al SUA către Asia, costul unui supertanker a ajuns la o sumă forfetară de 29,5 milioane de dolari pe cursă — sumă care nu include nici măcar primele suplimentare de „risc de război” sau eventualele întârzieri neprevăzute. Cine plătește, în cele din urmă, acest cost? Consumatorul final, desigur — la pompă, la factura de gaz, la orice produs care depinde de energie.

Brokerul naval Fearnleys avertizează, în raportul său săptămânal pentru săptămâna încheiată pe 9 septembrie, că lista de poziții VLCC este atât de restrânsă încât „nimeni nu ar fi surprins” să vadă pragul WS 400 depășit pentru o cursă Fujairah/Est — un nivel considerat până acum aproape imposibil. „Petrolul tot trebuie să iasă prin Strâmtoarea Hormuz, iar iranienii și-au intensificat eforturile de a împiedica asta. E o stare de lucruri fragilă”, a mai transmis brokerul.

Ceea ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este cât de rapid se propagă efectele acestei „stări fragile” către economiile mici și dependente de importuri energetice — inclusiv România, care a resimțit deja anul acesta printre cele mai mari creșteri de prețuri la combustibil din UE. Coincidență sau nu, escaladarea tensiunilor din Golf vine exact în perioada în care armistițiile fragile din regiune (Iran-SUA-Israel, Israel-Liban) sunt pe muchie de cuțit — iar orice sincopă suplimentară în aprovizionare se transformă instant în presiune inflaționistă globală.

„Sunt destul de multe blocaje care apar simultan”, a declarat Alex Grant, șeful global de tranzacționare petrol, produse și lichide la Equinor, într-un interviu pentru Bloomberg, la marginea conferinței petroliere APPEC de la Singapore. „Piața e destul de stresată din cauza tuturor acestor factori, iar asta se vede în tarifele de transport.”

Întrebarea rămâne deschisă: cine beneficiază real de această criză de transport — companiile de shipping care încasează tarife record, sau statele care folosesc haosul geopolitic drept pârghie de negociere pe piața energiei? Cronologia evenimentelor — de la escaladarea militară la reorientarea bruscă a rutelor saudite — ridică, cel puțin, semne de întrebare legitime.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)