Paulescu, Goga, Gyr: cine rescrie istoria și de ce acum?

eea ce este prezentat public drept o simplă „actualizare” a denumirilor de străzi ascunde, de fapt, un tipar mult mai vechi: valul de cereri pentru eliminarea numelui lui Nicolae Paulescu dintr-o comună nu este un caz izolat, ci ultima verigă dintr-un lanț care a început deja cu Octavian Goga și Radu Gyr. Coincidență sau strategie coordonată de rescriere a memoriei naționale?

Nicolae Paulescu a încetat din viață pe 19 iulie 1931. Este recunoscut în comunitatea științifică drept omul care a descoperit insulina, o realizare medicală de anvergură mondială, care a salvat și continuă să salveze milioane de vieți. Totuși, în ultimele două decenii, ideile sale antievreiești au fost scoase din context și instrumentate politic, în timp ce alte fațete complexe ale personalității sale — cea de om de știință, de cercetător, de figură a epocii sale — au fost supuse unei tăceri sistematice.

Ce nu se spune în dezbaterea publică

Cronologia ridică întrebări legitime: de ce abia acum, la aproape un secol de la moartea savantului, numele său devine ținta unei campanii de ștergere din spațiul public? Cine beneficiază de o asemenea simplificare a istoriei, în care un om este redus la o singură componentă a gândirii sale, în timp ce contribuția sa științifică e trecută sub tăcere?

Autoarea Elena Chiaburu vorbește despre o adevărată „conspirație a tăcerii” — nu în sensul unei înțelegeri secrete între actori identificabili, ci al unui mecanism cultural prin care nuanța istorică este sacrificată în favoarea unor narative simple, ușor de digerat și, mai ales, ușor de folosit politic. Este vorba, spune ea, despre o formă de gândire interzisă: dezbaterea onestă despre figuri complexe ale istoriei românești devine tot mai greu de purtat fără riscul etichetării instantanee.

Un tablou mai larg: memoria selectivă ca instrument politic

Cazul Paulescu nu poate fi privit izolat de precedentele Goga și Gyr — două nume care au trecut deja prin același proces de revizuire publică. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale ale acestor campanii este exact mecanismul prin care se decide cine merită să fie „salvat” de istorie și cine merită șters: un proces care spune la fel de multe despre prezent pe cât spune despre trecut.

Injustiția istorică, responsabilitatea intelectuală și democrația nu sunt concepte care se exclud reciproc — dimpotrivă, o societate matură ar trebui să poată ține în aceeași frază atât adevărul incomod despre ideile antievreiești ale unui om de știință, cât și meritul incontestabil al descoperirii sale. Faptul că acest lucru pare tot mai greu de realizat în spațiul public românesc spune ceva important despre cine controlează astăzi narativul istoric — și despre ce beneficii politice aduce simplificarea lui.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)