Iran-SUA: armistițiul expiră, cine are interes să reia războiul

n timp ce Casa Albă respinge propunerea de încetare a focului venită de la Teheran, iar armata iraniană anunță că a lovit 19 nave în Strâmtoarea Ormuz în doar două nopți, tabloul care se conturează nu e cel al unui conflict care se stinge, ci al unuia pregătit minuțios pentru o nouă etapă — programată, potrivit surselor citate de presa americană, chiar pentru perioada de după alegerile parțiale (midterms) din SUA. Coincidență de calendar sau calcul politic asumat?

Potrivit Wall Street Journal, președintele Donald Trump a respins planul iranian de armistițiu pe șapte zile și ar plănui reluarea bombardamentelor asupra Iranului abia după alegerile de la jumătatea mandatului. Nu întâmplător, exact în acest interval, Teheranul a ales să demonstreze forță: Agenția Fars News a raportat că forțele iraniene au lovit 12 nave vineri seara și încă 7 sâmbătă seara, deci 19 vase în total în Strâmtoarea Ormuz — o arteră prin care trece o parte semnificativă din exporturile mondiale de petrol. Sursele occidentale au fost, ca de obicei în astfel de episoade, lente în a confirma informația, iar Pentagonul nu a comentat inițial deloc.

„Suntem pregătiți pentru un război al apocalipsei”

Ministrul de Externe iranian, Abbas Araghchi, a declarat pentru emisiunea Meet the Press a NBC News: „Suntem pe deplin pregătiți pentru reluarea războiului. Stăm ferm în fața oricărei noi agresiuni, chiar dacă ajungem la un război al apocalipsei.” Totuși, în aceeași respirație, oficialul iranian a lăsat portița diplomației întredeschisă: „În același timp, suntem pregătiți pentru diplomație. Depinde de președintele Trump să aleagă.”

Ce nu se subliniază suficient în relatările oficiale este că Iranul nu cere nimic nou, ci doar respectarea unor angajamente asumate anterior de partea americană. Araghchi a fost explicit: „Propunerea noastră este foarte clară. Suntem gata să deschidem strâmtoarea dacă anumite lucruri sunt făcute de SUA. Și aceste lucruri nu sunt noi… Ei au început acest război de agresiune acum opt luni, sperând că în două-trei zile pot câștiga. Acum sunt opt luni. Și vrem să se termine. Vrem banii noștri, activele noastre, care sunt înghețate ilegal, să fie eliberate. Vrem să ne putem vinde petrolul.”

Cine ține blocajul și de ce

Condițiile Teheranului se rezumă, potrivit surselor citate, la trei puncte: încetarea războiului pe toate fronturile, eliberarea activelor înghețate și ridicarea blocadei navale. Washingtonul, pe de altă parte, derulează ceea ce presa a numit deja campania „Economic D-Day” — o strategie declarată de izolare economică totală a Iranului — și refuză să deblocheze fondurile înainte ca Teheranul să facă gesturi concrete, precum redeschiderea Strâmtorii Ormuz.

Întrebat direct dacă diplomația a eșuat, Araghchi a răspuns fără ocolișuri: „Sincer, nu avem niciun motiv să revenim la diplomație și să ne angajăm din nou cu această administrație, având în vedere cum s-au comportat în ultimii doi ani.” O declarație care ridică o întrebare simplă, dar rar pusă public: dacă negocierile sunt considerate inutile de ambele părți, cine beneficiază de fapt de prelungirea stării de conflict înghețat?

Context extins: un război care nu se termină niciodată?

Analistul regional Mohammad Ali Shabani, redactor la Amwaj.media, oferă o interpretare care merită reținută: „Următoarea fază a războiului se va concentra probabil pe distrugerea infrastructurii economice a Iranului. Metoda este mizeria colectivă, până când iranienii disperați, fără nimic de pierdut, vor face ei înșiși schimbarea de regim.” Cu alte cuvinte, nu neapărat un asalt militar clasic, ci o strangulare economică programată să producă, indirect, exact rezultatul politic dorit — fără ca nimeni să tragă oficial primul glonț al „schimbării de regim”.

Cronologia merită urmărită cu atenție: opt luni de conflict, un armistițiu fragil care a expirat, o propunere de pace respinsă chiar înainte de alegerile americane și planuri de reluare a bombardamentelor „după midterms”. Pentru un observator sceptic, secvența nu miroase a coincidență, ci a calendar politic intern american suprapus peste o strategie de presiune economică pe termen lung asupra Teheranului — cu prețul unei regiuni întregi ținute în incertitudine, inclusiv pentru piețele globale de energie de care depinde, indirect, și buzunarul cetățeanului european sau român care plătește facturi la combustibil influențate de aceste tensiuni.

Trump ar putea alege calea bombardamentelor în speranța unei „înțelegeri mai bune” — însă exact acest gen de presiune riscă să întărească, nu să slăbească, liniile cele mai dure de decizie de la Teheran. Așa cum se întâmplă de obicei în astfel de „războaie fără sfârșit”, cei care plătesc prețul real nu sunt neapărat cei care decid calendarul lor.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)