Gazul din Caspica: ruta pe care Bruxelles-ul o ignoră suspect de mult

uropa a cheltuit miliarde ca să scape de gazul rusesc, dar refuză să investească 400 de milioane de dolari — o sumă derizorie la scara bugetelor energetice europene — pentru a debloca o conductă deja existentă și considerată “strategică” chiar de Comisia Europeană. Cine beneficiază de această întârziere aparent inexplicabilă?

Analiza Forbes, citată în acest material, expune un paradox pe care rapoartele oficiale de la Bruxelles preferă să nu-l dezvolte: diversificarea energetică europeană există pe hârtie, în comunicate și acorduri semnate în mare pompă, dar infrastructura fizică rămâne blocată la nivelul anului 2022.

Sahelul: o conductă prin minele geopolitice

Proiectul conductei trans-sahariene, care ar aduce gazul nigerian spre Europa prin Niger și Algeria, este prezentat oficial ca o alternativă viabilă. Dar cronologia recentă ridică semne serioase de întrebare: guverne răsturnate prin lovituri de stat, alianțe care se schimbă peste noapte, iar afirmația Rusiei din 2026 că a dejucat o amenințare militantă în regiune nu este deloc o coincidență izolată — este un semnal clar că marile puteri își dispută deja teritoriul prin care ar trece această conductă.

Nu se menționează suficient în discursul oficial european faptul că un asemenea proiect ar necesita decenii de cooperare diplomatică și de securitate într-o zonă unde influența rusă și cea chineză cresc constant. Coincidență sau nu, tocmai regiunea propusă pentru salvarea energetică a Europei este și cea mai instabilă din punct de vedere geopolitic de pe glob.

Rivalitatea Algeria-Maroc, un obstacol “uitat” din calcule

Odată ajuns în Africa de Nord, proiectul s-ar lovi de o altă complicație rareori discutată în presa mainstream: disputa veche dintre Algeria și Maroc pe tema Saharei Occidentale. Episodul din relația Spania-Maroc, în care Rabatul a fost acuzat (acuzații negate de ambele părți) că ar fi facilitat mișcări de refugiați ca reacție la apropierea diplomatică dintre Madrid și Alger, arată cât de ușor poate fi transformată energia într-o armă politică regională.

Coridorul Caspic: soluția care există deja, dar nu e folosită

Aici apare partea cea mai interesantă a poveștii. Europa are deja o infrastructură funcțională — Coridorul Sudic de Gaze, care transportă gazul azer prin Georgia și Turcia, via conductele TANAP și TAP, până în Italia. Nu vorbim despre un proiect ipotetic, ci despre țevi care există fizic pe teren.

Și totuși, în 2022, Comisia Europeană și Azerbaidjanul stabiliseră un obiectiv clar: dublarea livrărilor de la 10 la 20 de miliarde de metri cubi anual până în 2027. La începutul lui 2026, fluxurile erau de doar 11,5 miliarde de metri cubi — la mare distanță de țintă, deși soluția tehnică e la îndemână.

Analiștii din industrie spun că opt stații de compresie ar putea rezolva problema, la un cost estimat de 400 de milioane de dolari, cu lucrări finalizabile în 12-18 luni. Comparați această sumă cu miliardele deja cheltuite pe terminale GNL și stocare de la începutul războiului din Ucraina — și întrebarea devine inevitabilă: de ce investiția cea mai ieftină și cea mai rapidă rămâne, an de an, cea mai neglijată?

Relația tensionată Bruxelles-Baku: cine are de câștigat din stagnare?

Relațiile dintre UE și Azerbaidjan au cunoscut episoade repetate de răcire, ceea ce ridică întrebarea dacă dezacordurile politice nu cumva sabotează, direct sau indirect, un parteneriat pe care Bruxelles-ul îl declară oficial strategic. Ce nu se spune deschis este că Azerbaidjanul ocupă o poziție geopolitică rară — la intersecția dintre Europa, Asia Centrală, Rusia și Iran — și are propriul interes de a nu deveni dependent nici de Moscova, nici de Beijing.

Evoluțiile diplomatice recente dintre președintele azer Ilham Aliyev și premierul armean Nikol Pashinyan, care au avansat spre un cadru de pace cu sprijin activ american, arată că blocajele considerate “eterne” pot ceda atunci când interesele strategice se aliniază. Rămâne de văzut dacă Europa va profita de fereastra de oportunitate sau va continua să privească pasiv, așa cum a făcut-o timp de patru ani cu propria conductă.

Concluzia incomodă

Cele trei alternative identificate — ruta trans-sahariană, GNL-ul și coridorul caspic — nu sunt echivalente. Trans-sahariana implică riscuri de securitate uriașe, GNL-ul expune Europa la prețurile globale și la vulnerabilitățile transportului maritim, iar ruta caspică cere doar bani puțini și voință politică. Faptul că exact această ultimă opțiune, cea mai ieftină și mai rapidă, rămâne blocată de patru ani ridică o întrebare pe care rapoartele oficiale evită să o pună direct: este vorba despre neglijență birocratică sau despre interese care preferă ca Europa să rămână dependentă de soluții mai scumpe și mai fragile?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)