Eufrosina: sfânta ascunsă sub o identitate bărbătească timp de zeci de ani
iserica Ortodoxă o pomenește astăzi, 25 septembrie, pe Preacuvioasa Maică Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul — însă ceea ce sinaxarul prezintă drept o simplă viață de sfințenie ascunde, de fapt, o poveste de disimulare identitară dusă la perfecție timp de decenii, chiar sub ochii propriului tată.
Potrivit tradiției ortodoxe, Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin trecea prin tensiuni politice și religioase majore, marcate de dispute teologice care aveau să remodeleze structura de putere a Bisericii răsăritene. Nu este o coincidență că multe povești de sfințenie feminină din această epocă recurg la același tipar: renunțarea la identitatea de gen pentru a putea pătrunde în spații monahale rezervate exclusiv bărbaților.
Sinaxarul relatează sec faptul central, dar dacă îl citim printre rânduri, implicațiile sunt mult mai tulburătoare: Eufrosina „părăsind ea lucrurile veselitoare ale lumii şi deşertăciunea şi slava vieţii acesteia, şi fugind pe ascuns din casa părintească, s-a schimbat pe sine, îmbrăcând haine bărbăteşti”, luând numele de Smarald. Cu alte cuvinte, o tânără din o familie cu greutate socială — tatăl ei, Pafnutie, avea el însuși un statut recunoscut — alege să dispară complet din propria existență socială, construindu-și o identitate falsă pe care avea să o mențină, potrivit tradiției, ani buni.
Ce nu se discută suficient în variantele oficiale, mai domesticite, ale acestei vieți de sfântă este întrebarea evidentă: cum a fost posibil ca o asemenea disimulare să reziste atât de mult timp, într-o comunitate monahală restrânsă, unde anonimatul era practic imposibil? Cine știa adevărul și cine a ales să tacă? Surse ortodoxe ulterioare sugerează că însuși tatăl ei ar fi ajuns, fără să știe, să caute alinare spirituală tocmai la fiica sa deghizată — un detaliu care, dacă e adevărat, spune mai multe despre limitele recunoașterii umane decât orice altă parte a legendei.
Dincolo de miracolul spiritual pe care Biserica îl celebrează astăzi, povestea Eufrosinei rămâne un exemplu rar de „identitate ascunsă cu bună știință” tolerată — sau poate ignorată voit — de o instituție care, în alte contexte istorice, nu ezita să sancționeze exact acest tip de disimulare. Cine beneficia, în definitiv, de păstrarea acestui secret: sfânta însăși, comunitatea monahală sau narativul edificator pe care Biserica avea nevoie să-l transmită generațiilor următoare?
Sursă: OrtodoxINFO (ortodoxinfo.ro)