Croația se înarmează masiv: cine plătește, cine profită?

ficial, Croația își modernizează artileria reactivă. Neoficial, cifrele spun o poveste mai mare: o mică țară din flancul estic al NATO cheltuie sute de milioane de euro pe rachete, în timp ce vecina Serbia se uită tot mai atent spre Beijing — și nimeni nu vrea să numească asta ce este de fapt, o cursă a înarmărilor discretă în inima Balcanilor.

Povestea nu a început ieri. Încă din 2015, guvernul de la Zagreb a bătut la ușa Washingtonului cerând lansatoare de rachete tactice pe șenile M270 și, pe lista de dorințe, racheta ATACMS — una dintre cele mai temute arme americane de precizie pe distanță lungă. Americanii au refuzat atunci. Cronologia ridică însă întrebări: de ce, exact în 2024, Croația primește undă verde pentru HIMARS și rachetele aferente, dar de data aceasta croații nici măcar nu mai cer ATACMS? Ce s-a schimbat în calculul geopolitic în cei nouă ani dintre cele două momente — și cine a decis că e momentul potrivit?

Fosta republică iugoslavă a semnat deja un contract ferm pentru opt lansatoare HIMARS din Statele Unite. Dar asta pare să fi fost doar prima etapă. Acum Zagrebul a decis să cumpere încă 26 de lansatoare de rachete tactice sud-coreene K239 Chunmoo, pentru suma de 435,2 milioane de euro — o investiție uriașă pentru o țară de mărimea Croației.

Contractul include și vehicule de reaprovizionare, vehicule de comandă și un anumit număr de rachete. Interesant este cine altcineva apare în ecuație: polonezii de la WB Group, care vor asigura sistemul de comandă și control „TOPAZ C2”, necesar pentru ca tehnologia sud-coreeană să fie compatibilă cu standardele NATO. O alianță în trei — Croația, Coreea de Sud, Polonia — care nu apare aproape deloc în presa mainstream românească, deși miza militară pentru regiune e considerabilă.

Sistemele noi vor înlocui vechile M92 Vulkan și BM-21 Grad, relicve cu rază de doar 20 km și rachete neghidate — practic tehnologie de acum câteva decenii. Diferența de capabilitate este, ca să spunem lucrurilor pe nume, uriașă: dacă rachetele HIMARS deja comandate de croați (394 la număr) ating maximum 80 km, sistemul K239 oferă variante cu rază de 160 și chiar 290 km. Cine beneficiază de un asemenea salt de capabilitate, într-o zonă în care Serbia nu are, cel puțin deocamdată, nimic comparabil?

Plata se va eșalona din 2026 până în 2029, cu 85% din livrări finalizate până în 2028. Numărul exact de rachete comandate nu a fost făcut public — un detaliu care, în mod normal, ar trebui să stârnească măcar o întrebare în plus din partea presei specializate, dar care trece de cele mai multe ori neobservat.

Ce nu se spune explicit în rapoartele oficiale este contextul mai larg: Croația nu are, oficial, dușmani declarați, cu excepția tensiunilor istorice cu Serbia. Dar între cele două state se derulează, în surdină, exact genul de cursă a înarmărilor pe care Occidentul o critică vehement atunci când o fac alte țări. Croația are un avantaj clar — apartenența la NATO și UE îi deschide acces la finanțare, tehnologie și condiții comerciale favorabile. Serbia, în schimb, pare să mizeze tot mai mult pe tehnica chinezească, alegere care spune multe despre orientarea sa geopolitică pe termen lung. Coincidență sau nu, această polarizare tehnologică din Balcani reflectă fidel marea împărțire globală a blocurilor de putere — NATO/UE versus axa Beijing-Moscova — jucată de data aceasta la scară regională, cu bani reali și consecințe pe termen lung pentru o zonă care a mai văzut, nu cu multe decenii în urmă, unde duc astfel de curse ale înarmării.

Sursă: Romania Military (rumaniamilitary.ro)