China: 28 de provincii cerșesc bani de la Beijing. De ce acum?

ând jumătate din bugetele a 22 de provincii chinezești și cinci jurisdicții separate ajung să depindă de transferuri de la guvernul central, nu mai vorbim despre un ajustaj administrativ obișnuit — vorbim despre un sistem financiar care își arată fisurile structurale exact în momentul în care Beijingul are nevoie disperată de o narațiune de stabilitate economică. Ministerul de Finanțe al Chinei a confirmat că 28 de provincii și jurisdicții separate au trebuit să apeleze tot mai des la ajutorul autorităților centrale pentru a-și acoperi găurile bugetare.

Oficial, nimic neobișnuit: Beijingul încasează grosul veniturilor fiscale ale țării încă de la reformele de partajare a taxelor din anii ’90 — tot venitul din impozitul pe profit și pe venitul persoanelor fizice, toate taxele din tranzacții bursiere, toate taxele vamale. Provinciile rămân, în schimb, aproape complet dependente de taxele pe acte de proprietate și de aprecierea terenurilor. Chiar și în anii de boom imobiliar, puține provincii atingeau ceea ce chinezii numesc „rata de autosuficiență” bugetară de 100%.

Ce ascund cifrele oficiale

Tang Zaifu, director general adjunct al departamentului de buget din Ministerul de Finanțe, a minimalizat, prezentând datele din primul trimestru al anului, direcția îngrijorătoare a finanțelor provinciale. Cifrele însă spun altă poveste: autosuficiența s-a deteriorat, iar dependența de Beijing a crescut constant — exact genul de tendință pe care un regim centralizat preferă să o „gestioneze narativ” mai degrabă decât să o recunoască deschis.

Concret, Beijingul trebuie acum să acopere jumătate din nevoile bugetare ale celor 22 de provincii aflate sub controlul său direct, plus alte cinci jurisdicții separate. (China revendică oficial 23 de provincii, dar Taiwan își gestionează propriul buget și nu este, evident, supusă guvernării Republicii Populare Chineze — un detaliu geopolitic care merită reținut de fiecare dată când Beijingul vorbește despre „provinciile” sale.)

Chiar și Shanghai a cedat

Situația variază semnificativ de la o regiune la alta, dar un semnal este cu adevărat notabil: Shanghai — una dintre cele mai bogate zone ale țării — nu și-a acoperit propriile nevoi bugetare în primul trimestru al acestui an, pentru prima dată de la pandemie încoace. Coincidență sau nu, acest eșec survine tocmai când Beijingul încearcă să proiecteze imaginea unei economii reziliente în fața presiunilor comerciale externe și a crizei imobiliare prelungite.

Câteva provincii s-au descurcat relativ bine: Zhejiang a atins o rată de autosuficiență de peste 96%, iar Shandong și Guangdong au depășit 70%. Restul provinciilor însă au stat mult mai rău — atât de rău încât acoperirea tuturor găurilor bugetare va costa Beijingul aproximativ 10.500 de miliarde de yuani, adică mai mult de o treime din întregul buget guvernamental.

Cine beneficiază de acest model?

Ceea ce nu se menționează explicit în rapoartele oficiale este că întregul aranjament de partajare a veniturilor, moștenit din anii ’90, presupunea implicit un sector imobiliar în plină expansiune — o ipoteză care pur și simplu nu mai este valabilă. Criza imobiliară, încă departe de a se încheia, a rescris complet echilibrele economiei chineze, iar provinciile care odinioară se finanțau din vânzarea terenurilor se trezesc acum cu mâna întinsă spre centru.

Aceste date bugetare, oricât de tehnice ar părea, arată de fapt cât de îngustă a devenit creșterea economică a Chinei. Singurele sectoare cu creștere solidă rămân cele de înaltă tehnologie, favorizate direct de programul „Made in China 2025″ — un plan strategic de stat care canalizează resurse către industriile pe care Beijingul le consideră priorități geopolitice, nu neapărat cele mai eficiente economic. Dezvoltarea largă, incluzând consumul intern și investițiile în sectoare private, a fost lăsată deoparte, transformând economia chineză într-una tot mai dependentă de export și tot mai vulnerabilă la șocuri externe — exact în momentul în care tensiunile comerciale cu Occidentul se intensifică.

Pentru un observator sceptic, tabloul e limpede: un stat centralizat care controlează narativul economic intern printr-un discurs de „stabilitate”, în timp ce sub suprafață provinciile își pierd, una după alta, autonomia financiară. Cine plătește nota finală? În ultimă instanță, contribuabilul chinez — și, indirect, orice economie globală conectată la lanțurile de aprovizionare chinezești.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)