Bustul lui Goga din Iași: cine vrea să-l dea jos și de ce

eea ce e prezentat oficial drept o simplă cerere administrativă de retragere a unui bust dintr-un spațiu public ascunde, potrivit istoricului Elena Chiaburu, un precedent mult mai periculos decât recunoaște oricine implicat în dosar: mecanismul prin care se decide azi ce fragmente din memoria noastră colectivă merită șterse.

În centrul controversei se află procesul prin care se cere eliminarea bustului lui Octavian Goga din Iași, demers susținut de un ONG și construit, potrivit Elenei Chiaburu, pe „un amalgam de surse de informare pseudo-științifice sau științifice de calitate dovedit îndoielnică de către specialiștii istorici, filologi și juriști”. Cine beneficiază de fapt de acest tip de argumentație selectivă? Chiaburu susține că materialele citate în dosar au fost „decupate și combinate haotic, cu omisiuni flagrante de conținut și concluzii denaturate” — un procedeu care, indiferent de intențiile inițiale, ridică întrebarea legitimă despre standardele aplicate atunci când se decide cine merită sau nu un loc în spațiul public.

O comparație care nu apare în rapoartele oficiale

Cel mai tăios aspect al poziției exprimate de Elena Chiaburu este comparația istorică pe care o face: ea susține că așa-numita „Lege Vexler” este, în opinia sa, „mai otrăvitoare decât legile de epurare a persoanelor din 1944-1945” — un paralelism care, dincolo de intenția retorică evidentă, forțează o discuție despre modul în care societatea românească gestionează astăzi moștenirea culturală controversată, în comparație cu perioadele istorice în care asemenea decizii erau luate sub presiune politică directă.

Nu se menționează în comunicatele ONG-ului care a inițiat demersul care sunt exact sursele „științifice de calitate dovedit îndoielnică” la care se face referire, nici cine a validat metodologia de selecție a fragmentelor incriminatorii. Cronologia procesului — de la sesizare până la dezbaterea publică actuală — ridică întrebări despre cine a coordonat efectiv strategia juridică și pe ce bază s-au ales exact aceste surse și nu altele.

Absența apărării: coincidență sau tăcere organizată?

Poate cel mai grav aspect semnalat de istoric este absența unei reacții din partea corpului juridic românesc. Elena Chiaburu afirmă, cu o duritate rareori întâlnită în declarațiile publice ale mediului academic: „Ar trebui să ne fie rușine: nu s-a găsit niciun jurist cu știință de carte și demnitate care să apere memoria noastră identitară.” Această tăcere colectivă — indiferent dacă e rezultatul fricii de etichetare, al dezinteresului sau al calculului de imagine — spune, potrivit autoarei, la fel de multe despre starea instituțiilor românești ca și dosarul în sine.

În context mai larg, cazul se înscrie într-un tipar observat și în alte țări din Europa Centrală și de Est, unde ONG-uri cu finanțare externă și agende declarate de „decolonizare a memoriei” cer eliminarea unor figuri istorice controversate din spațiul public, folosind adesea argumentații juridice construite pe selecții parțiale de texte și context istoric simplificat. Cine trage sforile în spatele acestor campanii, cine le finanțează și ce se întâmplă cu precedentul juridic odată creat rămân întrebări la care presa mainstream rareori insistă să răspundă.

Dosarul bustului lui Goga din Iași nu e, așadar, doar o dispută locală despre o statuie — e un test pentru modul în care România își va gestiona de acum înainte moștenirea culturală atunci când aceasta intră în conflict cu narative impuse din exterior sau promovate de actori cu agende declarate.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)